de pr. Cristian Chinez
Una dintre caracteristicile de bază ale vieţii creştine este atitudinea. Aşa cum nu poţi trăi într-un vid emoţional din punct de vedere social, lipsa interacţiunii te plasează în afara oricărei sfere de împlinire. Şi totuşi, nu este suficientă un fel de pendulare după binomul simpatie-antipatie. Trebuie implicare, dar nu pe acest criteriu. Pe de altă parte, situarea la un pol sau altul al departajării nu înseamnă înfăptuire evanghelică. După cum este riscant să afirmi că Isus era solidar cu păcătoşii; nu poţi face front comun cu unii, spre a-i înfrunta mereu pe alţii...
Şi atunci, există varianta empatizării, care nu înseamnă un fel de a împăca pe toată lumea, ca şi pe tine însuţi. Chiar dacă definiţia empatiei sugerează, pe de o parte, capacitatea de a înţelege şi împărtăşi sentimentele altor persoane, iar, pe de altă parte, capacitatea de a te detaşa de celălalt, de a nu te identifica cu el pentru a evita amestecul emoţiei proprii.
După cum caritatea, adică iubirea faptică faţă de aproapele, cere implicare necondiţionată, la fel trebuie să existe un dinamism mereu activat în a face ceva faţă de cei din jur, nu întotdeauna pentru a sprijini sau a te pune bine. Motivaţia trebuie să fie mult mai înaltă. Conform aşteptărilor divine... Chiar şi atunci când trebuie să iei atitudinea nedorită. Dar empatizând...
