de pr. Ioan Balan
Trecerea omului prin timp lasă urme de aducere aminte în cufărul bine făurit de suvenirurile inimii. Acolo, în inimă, sediul profundelor noastre trăiri, avem adânc cioplite pentru veşnicie clipele când am fost fericiţi, mulţumiţi, lăudaţi şi apreciaţi, surâzători şi veseli.
Tot acolo ne vom găsi şi momentele când ne confruntam cu propriile lupte, nelinişti, frici, fugi, mizerii, neînţelegeri, zbuciumuri şi frământări de tot felul. Cu abilitate şi măiestrie de actori am postat pe chipuri că suntem bine, că reuşim să le depăşim pe toate, că nu ne lăsăm doborâţi de nimeni şi nimic, în timp ce sufletul ni se jilăvea a neputinţă. Şi niciun muritor nu bănuia apăsarea şi durerile noastre, deşi urlau înăuntrul nostru. Şi când cineva îndrăznea cu trupul să se apropie de noi, îl luam în braţe pe "Nu am nimic!". Oare eram crezuţi?
Fără doar şi poate, fiecare vieţuitor le are pe ale lui şi toate sunt aruncate în depozitele inimii, pentru ca mai apoi să le poarte în taina cea mai ascunsă, sperând să le vindece prin tăcere o dată pentru totdeauna. Uităm că îmbătrânim, că nu mai suntem cei de ieri şi că tot ceea ce nu s-a vindecat încă apasă atât de tare. Ne doare sufletul, pentru că el este purtătorul celor mai adânci trăiri şi emoţii, un loc unde timpul nu curge liniar, ci se împleteşte într-o ţesătură de amintiri, aşteptări, dorinţe şi regrete.
Când te doare sufletul, trupul simte şi începe să plângă. Durerea sufletului exprimată prin lacrimi simbolizează sângele care curge din rănile sufletului, răni produse de loviturile nemiloase primite în timp. Când sufletul lăcrimează, îşi caută drumul înapoi către Lumină, căutând sens, vindecare şi o formă de reconciliere cu lumea din jur şi cu noi înşine. Durerea sufletului nu poate fi măsurată sau înţeleasă în termeni materiali şi nici nu se vindecă cu leacurile de la farmacii. Ea este un ecou al lucrurilor pe care nu le putem exprima pe deplin, al experienţelor care ne-au schimbat, dar pe care le-am îngropat adânc, temându-ne să le confruntăm din nou. Durerea sufletului vine din contrastul dintre ce am fost şi ce am devenit, dintre cine am dorit să fim şi cine suntem acum. Este ecoul dorinţei noastre de a ne conecta, de a iubi şi a fi iubiţi, dar şi teama de a pierde sau de a nu fi înţeleşi.
Pentru toate durerile, te rog, Doamne, sărută-ne sufletele aşa cum mama odinioară pupa rana, ca să nu ne mai doară!
