de pr. Cristian Chinez
Expresia îi aparţine în mare măsură lui Charles Baudelaire, care a scris un poem cu acest titlu. Alăturarea celor două trăiri desemnate este însă cel puţin provocatoare. Filozoful Gaston Bachelard subliniază astfel lucrurile: "Sentimentul este aici reversibil sau, pentru a spune mai exact, reversibilitatea fiinţei este aici sentimentalizată: surâsul regretă şi regretul surâde, regretul consolează. Niciunul dintre timpii exprimaţi în mod succesiv nu este cauza celuilalt, ceea ce denotă că sunt exprimate rău prin timpul succesiv, prin timpul orizontal. Dar există de la unul la celălalt o devenire, o devenire care nu poate fi resimţită decât în sens vertical, urcând, cu impresia că regretul se diminuează, că sufletul se înalţă, că năluca iartă. Atunci, într-adevăr, răul înfloreşte".
Preluată şi rostogolită spre sacramentul în care regretul este fundamental (Spovada), expresia poate desemna ceva patologic, în sensul că "regret, dar las' că ştiu eu cum vor evolua lucrurile..." Un fel de "a-ţi spune în barbă" cum că n-o s-o rupi nicidecum cu păcatele, chipurile, "regretate". Şi "atunci, într-adevăr, răul înfloreşte". Scopul sacramentului numit şi "al reconcilierii" este convertirea şi are loc numaidecât împreună cu ruptura totală de tot ceea ce înseamnă rău. Pentru a nu-i da şanse să înflorească. Surâsul ţine de lucrarea harului. Şi vine în sens de urcare. Întru speranţă.
