de pr. Ioan Balan

Uneori cred că facem mult prea puţin şi vorbim mult prea mult. Am trecut de atâtea ori pe lângă oameni care ne cerşeau mila şi am mers mai departe, grăbindu-ne spre nicăieri, în timp ce inima ne cerea să zăbovim, să ascultăm, să îmbrăţişăm... să iubim. Graba a învins încă o dată iubirea ce suferea tăcută în pieptul înfierbântat. Oare nepăsarea şovăielnică poate hrăni vreodată fiinţa?

Am intrat abătut într-o biserică în speranţa primirii liniştii şi binecuvântării cereşti. M-am aşezat discret în ultima bancă şi am ascultat cuvintele evangheliei. Şi preotul citea: "Am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi voi mi-aţi dat să beau, am fost bolnav şi în închisoare şi voi m-aţi vizitat...". Nu ştiu ce a mai urmat... linişte... Nu mai ştiu nimic altceva! Liturghia parcă a durat o secundă. Am ieşit din biserică şi cuvintele îmi tot sunau: Am fost... şi voi m-aţi....

Călător pe drumul vieţii, mă opresc lângă oamenii fărâmiţaţi de nevoi, cu suferinţa pe chip, în timp ce ochii umeziţi strivesc în pleoape lacrima amară a durerii. La colţ de stradă, asemenea semaforului, un bătrân cu barba albă şi trup gârbovit mi-a arătat, zâmbind, culoarea verde a vieţii: Pe aici se trece doar zâmbind.

Am privit cum nişte tineri băteau mingea pe stradă, în timp ce o bătrânică, abia păşind, trecea drumul cu două sacoşe pline în mâini. Un băiat a lăsat jocul şi a sărit în ajutorul bunicuţei care i-a mulţumit surprinsă de amabilitate. Mi-am zis: Aceasta-i o fărâmă de omenie.

Pe trotuar, în faţa mea, mergea o mamă care urmărea atentă paşii stângaci ai micuţului ei; era gata să-l prindă oricând ar fi făcut un pas greşit. Inima mi-a şoptit: Aceasta-i încrederea; să ai pe cineva alături care să te prindă în cădere, fără să ajungi la pământ.

Ajuns spre seară acasă, telefonul mi-a sunat într-un târziu, credeam că sunt singur şi uitat de toţi. Era colegul meu! M-a văzut astăzi abătut; s-a gândit să mă întrebe cum îmi merge. Am înţeles că nu sunt chiar singur, că cineva tot se mai gândeşte la mine.

În sfârşit, când noaptea bătea la fereastra omenirii, mai înainte de a adormi, reflectam la toată bogăţia zilei ce m-a umplut de viaţă. Sunt convins că toate cele întâmplate sunt chipurile atenţiei date aproapelui ce-mi deschide fereastra viitorului şi reflectează la clipa prezentă.