de pr. Florin-Petru Sescu
În ziua de 29 septembrie se va celebra cea de-a 110-a Zi Mondială a Migrantului şi a Refugiatului, iar tema propusă de Papa Francisc pentru acestă zi este: "Dumnezeu merge cu poporul său".
Dacă nu aţi făcut-o încă, vă invit anul acesta să citiţi mesajul Sfântului Părinte pentru această zi. Este un text nemaipomenit de scurt, clar şi concis, aproximativ două pagini în care Papa Francisc ne aminteşte că noi toţi, poporul lui Dumnezeu, suntem "migranţi" pe acest pământ, suntem călători spre "adevărata patrie" - împărăţia cerurilor. Dacă suntem conştienţi de peregrinarea noastră pe pământ, atunci migranţii şi refugiaţii pe care-i întâlnim sunt o imagine vie, actuală, a poporului credincios peregrin, a Bisericii călătoare pe pământ.
Cine doreşte, continuă Sfântul Părinte, poate să iasă pe străzi şi să-l întâlnească pe Domnul "în fraţii şi surorile noastre vulnerabile" aflaţi pe drum. Este "cu ei" şi "în ei", cei pe care-i întâlnim zilnic, dar pe care nu avem curajul să-i abordăm, să le vorbim. Domnul merge, spune el, alături de noi, dar noi nu ne dăm seama. Mulţi migranţi "trăiesc experienţa lui Dumnezeu însoţitor, [...] lui i se încredinţează înainte de a pleca şi la el recurg în situaţiile de nevoie". Dumnezeu este cu ei şi în ei pe drumul călătoriei lor.
Această experienţă a speranţei şi a disperării am avut-o cu un an în urmă, atunci când am avut posibilitatea de a vizita taberele de refugiaţi sirieni aflaţi în Liban. Am ajuns acolo după ce am finalizat proiectul pascal "Lumina lui Cristos, lumină şi pentru refugiaţi". Pr. Iosif-Florin Petrila, preot franciscan minorit care activează la graniţa cu Siria, ne-a găzduit şi ne-a îndrumat. Mulţi dintre refugiaţi şi-au construit câte o baracă şi o consideră casa lor, iar copiii de acolo au acest obicei de a spune "merg acasă", pentru că acolo au crescut sau poate chiar s-au născut. Pentru ei această baracă este "acasă". Aş vrea să mă credeţi, acest "acasă" nu este decât un cort de nailon, fără pat, fără baie, fără apă şi fără strictul necesar pentru o viaţă decentă, nicidecum normală. Aceşti oameni au ultima speranţă în Dumnezeu. O speranţă care uneori se înfruntă cu disperarea. Într-o seară, fiind în vizită la o familie, un copil a fost întrebat ce visează să ajungă când va fi mare. Pe când copilul încă se gândea, tatăl a intervenit brusc şi a spus: "Credeţi că aici mai este loc de visare? Locul în care ne aflăm şi situaţia în care suntem ne mai permite să visăm?". Un răspuns scurt şi dureros. Nu au ales ei să fie acolo. În ţara natală nu se mai pot întoarce, pentru că ar avea de suferit şi şi-ar pierde libertatea, iar în ţara în care trăiesc, puţini sunt oamenii care îi primesc şi le vorbesc. Singura speranţă este în Dumnezeu.
Dicasterul pentru Dezvoltarea Umană Integrală ne invită, prin vocea pr. Fabio Baggio, subsecretar al acestui dicaster, să încercăm personal sau comunitar anul acesta să facem ceva împreună cu aceşti oameni, să stăm cel puţin o zi cu cei care sunt la "periferia existenţei", aşa cum ne aminteşte Papa Francisc. Dacă nu avem migranţi şi refugiaţi în comunitate, atunci cel puţin să ne rugăm pentru ei.
Suntem în luna septembrie, o lună ce tinde să devină din ce în ce mai mult, la insistenţele Sfântului Părinte, o lună dedicată rugăciunii pentru migranţi şi refugiaţi. Anul acesta, într-un mod cu totul deosebit, suntem invitaţi să conştientizăm faptul că Dumnezeu îi însoţeşte pe toţi cei care sunt pe drum, chiar dacă noi riscăm să nu ne dăm seama.
