de Mons. Ieronim Iacob

În peregrinarea către locul martiriului, Fericitul Anton Durcovici a cunoscut cinci "staţiuni", locuri de recluziune forţată. Primele două, în tinereţe, în lagărele de la Frăţileşti şi Galaţi, impuse de zelul excesiv al guvernanţilor Primului Război Mondial. Ultimele trei locuri de suferinţă au fost: arestul central al Ministerului de Interne, Penitenciarul de exterminare de la Jilava şi "calvarul" de la Sighetu Marmaţiei.

Aceste momente dramatice din existenţa sa l-au configurat pe preotul şi episcopul Anton, într-un mod decisiv, cu Cristos în pătimire. Ca şi Stăpânul, şi slujitorul său credincios a fost mistuit de "sete" pentru mântuirea sufletelor; a suportat cele mai atroce privaţiuni şi suferinţe, rămânând fidel Celui Răstignit.

Meditarea pătimirii lui Cristos l-a pregătit şi întărit pe Fericitul Anton Durcovici pentru propriile suferinţe. Ni s-au păstrat două meditaţii ale sale din timpul Postului Mare, publicate în săptămânalul "Farul nou". Opinez că textele date tiparului - adevărate profeţii cu privire la propriul destin - le-a meditat în faţa crucifixului din Catedrala "Sfântul Iosif" din Bucureşti, a cărui imagine (în format mare, 17x23 cm), repetată, însoţeşte respectivele texte.

În această lună în care sărbătorim "Înălţarea Sfintei Cruci", la 14 septembrie, câteva fragmente din meditaţiile Fericitului Anton ne vor ajuta şi pe noi să privim mai cu folos spre "Cel pe care l-au străpuns" (In 19,36) şi, întăriţi de statornicia sa în credinţă, în timpuri de prigoană şi suferinţă, să nu abandonăm "lupta cea bună" (2Tim 4,7).

- "Sitio, mi-e sete!... cât amar de chin trupesc în acest cuvânt al dumnezeiescului Mântuitor, de ceasuri răstignit! O sete arzătoare şi de nestins, din ce în ce mai cumplită, până la paroxism, era chinul cel mai grozav al morţii în cruce [...]. De nici un alt chin trupesc nu s-a plâns Cristos, omul durerilor, decât de cel al setei!

Trupul lui este stors şi istovit, capul sfânt însângerat, ochii rugători, buzele înfierbântate, larg deschise... Mi-e sete! [...] Cât de crunt a ispăşit Fiul lui Dumnezeu lăcomia şi necumpătarea noastră!

Sitio! O altă sete, mult mai chinuitoare decât cea trupească, mistuie încă inima sfântă a Celui răstignit, setea de mântuirea sufletelor noastre. Mi-e sete de sufletele oamenilor, era strigătul care de atunci trebuia să răsune puternic până la marginile pământului şi până la capătul veacurilor. Fiul Omului a venit să mântuiască ce era pierdut. [...] Cu botezul sângelui are a se boteza şi cât este de nerăbdător până se va împlini, numai şi numai pentru mântuirea sufletelor nepieritoare... Îi este sete lui Cristos de sufletul tău!

«Sitivit sitiri Deus», se exprimă atât de scurt Sfântul Grigore Teologul. Lui Cristos îi este sete de setea noastră de Dumnezeu. [...]

Cât mai ai timp, trezeşte-te din letargia ce te-a cuprins. Ascultă strigătul tânguitor al lui Cristos, însetoşat de sufletul tău şi de setea sufletului tău". ("Farul nou", 17 aprilie 1938, p. 1-2)

- "A sosit ceasul. Mântuitorul nostru [îşi] ia rămas-bun de la viaţă. Sufletul său se va desprinde ca un fruct copt. Părinte, zice el, în mâinile tale încredinţez duhul meu.

Dar ce înseamnă a muri? Înseamnă a încredinţa sufletul în mâinile unui Tată. Înseamnă a intra din nou în Casa Părintească. Înseamnă a regăsi Patria. Nimic mai plăcut pentru adevăraţii fii ai lui Dumnezeu. [...]

Să adorăm; să iubim; să ne dăm cu totul!" ("Farul nou", 2 aprilie 1939, p. 1-2).