Prelucrare de pr. Felician Tiba
Abia ajunsesem la bunici, că mi-au şi spus: "Vezi că săptămâna viitoare începe campusul în parohia noastră!". Acuma, ce o fi campusul acesta, cum arată, ce face, ce îmi face, sincer, chiar nu ştiam. Doar că mă atenţionaseră, să nu cumva să fac ceva să nu particip.
În sfârşit, a sosit ziua campusului. Acolo unde eu mă gândeam că urma să vină o maşină mare, un fel de autocar, care să ne ia, să ne ducă nu ştiu unde, la vreo mănăstire, să ne pună să ne rugăm, să petrecem ore în şir în rugăciune, să mergem kilometri în genunchi, să ne spovedim, să ne împărtăşim, să povestim evanghelia, iată că părintele ne invită la "voie bună".
"Nu vreau să văd pe nimeni trist săptămâna aceasta, spunea părintele! Toată lumea să fie voioasă, să vă văd bucuroşi, fericiţi şi plini de viaţă! Este campus, este timpul vostru! Aş vrea să-i arătăm lui Isus că şi noi îl iubim şi ne iubim, că şi noi ştim să ne rugăm cu bucurie, că şi noi putem participa la Sfânta Liturghie fără să ne plictisim şi, mai ales, că ne putem ajuta reciproc."
Liniile erau trasate, mai rămânea să ne implicăm propriu-zis în activităţile programului. Evident că nu am fost lăsat pe margine! Văzându-mă mai de la "oraş", părintele m-a rugat să coordonez o grupă de copii mici, să-i ajut să înţeleagă jocurile pe care urma să le facem şi să-i încurajez în caz de nereuşită. Dar cum să-i încurajez când eu însumi nu ştiam despre ce urma să fie?
A doua zi, deja eram expert! Niciodată n-am crezut că pot fi dădacă, învăţător, catehet, expert în jocuri, conducător de rugăciune... Dar cea mai fericită a fost bunica! (Mirel)
