Pagină realizată de pr. Felician Tiba
Participam odată la oficierea unei căsătorii. La predică, preotul celebrant, ţinând cont că biserica era plină şi nevoind să piardă ocazia, s-a adresat tuturor spunându-le că ceea ce urma să zică nu-i priveşte doar pe miri, ci pe toţi cei căsătoriţi prezenţi în acel moment la acea căsătorie.
"Nu ştiu cât a mai rămas din iubirea care v-a unit, spunea părintele! Nu ştiu dacă mai este acelaşi entuziasm, dacă şi astăzi v-aţi da viaţa din iubire unul faţă de celălalt, dacă şi astăzi depăşiţi cu uşurinţă ceea ce nu vă place unul la celălalt, dacă vă rugaţi împreună! De fapt, nu ştiu dacă şi astăzi vă mai iubiţi ca în prima zi! Dacă nu o faceţi, să nu vă miraţi că lucrurile nu merg bine în societate, pentru că societatea, de fapt, este reflexul a ceea ce trăieşte familia. Fiecare familie este o societate în miniatură, aşa cum fiecare familie este o Biserică în miniatură. Tot ceea ce suntem chemaţi să trăim în Biserică şi în societate, mai întâi suntem chemaţi să trăim în familie."
Cu aceste cuvinte şi cu altele, preotul a reuşit să provoace, să trezească amintiri, uneori chiar şi resentimente, dar ceea ce este sigur, e că a plăcut tuturor. A plăcut stilul, dar nu înseamnă că a plăcut şi conţinutul!
Apropo de conţinut. La un moment dat, s-a adresat bărbaţilor, spunând: "Dragi bărbaţi, voi le-aţi cucerit pe viitoarele voastre soţii promiţându-le că le veţi face fericite! Le faceţi? Ce faceţi ca să fie fericite? Vă mai amintiţi de acea promisiune? Şi dacă ea nu a fost, nu cred că aţi fi obţinut atât de uşor mâna viitoarei voastre soţii! Dumnezeu v-a oferit unul celuilalt pentru ca voi să vă faceţi fericiţi. Lucraţi la fericirea voastră reciprocă? Vă faceţi fericiţi?".
De acolo, din penultima bancă din biserică, ascultând aceste cuvinte, îmi venea să dau o replică..., dar cum să o fac, pentru că eram totuşi la un eveniment atât de important!? Prea se adresa doar nouă, bărbaţilor, ca şi cum doar noi eram în ecuaţia aceasta, ca şi cum doar noi eram responsabili de tot ceea ce nu funcţiona în viaţa de familie. Şi apoi, faptul că s-a adresat în mod direct doar nouă, asta m-a deranjat. Femeile erau exonerate de responsabilitatea de a ne face fericiţi? Ele unde erau? De ce nu s-a adresat şi lor? De ce numai nouă?
Pe când mă gândeam la o replică pe măsură, întorcându-mi capul către soţie, am văzut-o plângând! "Ce s-a întâmplat?", am întrebat-o în şoaptă. "O să-ţi spun afară, lasă!"
După câteva zile de la acea căsătorie, iată-ne discutând despre predică şi despre ceea ce s-a întâmplat.
"Da, mare dreptate a avut părintele, a spus soţia mea! Eu, ca femeie, nu mă puteam cere singură în căsătorie. Nu e firesc! Da, aşa cum băiatul are iniţiativa într-o prietenie, la fel tot el trebuie să aibă iniţiativa şi în cererea în căsătorie. Nu e normal ca toate acele promisiuni făcute atunci să fie duse la împlinire? Aminteşte-ţi de câte ori m-ai făcut să plâng! Cum mi-ai promis că îmi vei sta alături, mai ales în momentele grele, dar tu şi azi mergi la bere cu băieţii. Ai promis că nu o să mă laşi singură când o să apară copiii, dar de câte ori ai plecat la muncă şi te-ai întors seara târziu, doar să nu fii alături de copii, pentru că nu ştiai cum să te comporţi cu ei? E adevărat că plângeau, că trebuiau spălaţi, că trebuia să te joci cu ei, dar tu preferai să pleci! Şi ne-ai şi reproşat că ai făcut-o pentru binele nostru! Eu cred că un strict necesar aveam şi nu era nevoie să rămâi până seara târziu să lucrezi. Îţi aminteşti apoi cum m-ai lăsat singură de fiecare dată când erau probleme de sănătate, ori de şcoală, la copii? Cum să nu plâng, gândindu-mă la cât a mai rămas din ceea ce ne-am promis atunci, mai ales din ceea ce tu ai promis atunci!
Eu cred că părintele a avut dreptate! Şi, da, avem nevoie din când în când să ne amintească cineva de promisiunile pe care ni le-am făcut. Pentru că o căsătorie se trăieşte în doi, nu unul fugind, iar celălalt încercând să se descurce de unul singur! Ca să nu mai spun că şi Dumnezeu are rolul lui... Dar până la el, e promisiunea pe care mi-ai făcut-o..." (Damian)
