de Vlad Ropotică
În luna noiembrie, tradiţia Bisericii îndreaptă gândurile celor credincioşi spre cei care au părăsit viaţa în trup şi acum se odihnesc în morminte.
În mod firesc, deschidem luna privind spre cei adormiţi în har şi care se bucură de cinstire ca sfinţi şi fericiţi. A doua zi îi pomenim pe toţi credincioşii răposaţi. Şi încercăm să privim către moarte într-o viziune creştină, unind virtuţile teologale. Credem că Dumnezeu le va oferi celor adormiţi viaţa veşnică, sperăm din tot sufletul să ne revedem cu ei în această viaţă fără sfârşit, şi totul din iubirea care nu se stinge nici după moarte.
Dar, oricât am dori să privim spre moarte ca spre un moment pozitiv, realitatea e mai puternică şi mai dureroasă. Moartea este un duşman. Da, un duşman deja învins de cruce şi înviere, dar un duşman. Unul care continuă să ne producă durere şi suferinţă. Şi tocmai de asta evităm să ne gândim prea mult la ea. Toate subiectele ce derivă din tema generală a morţii sunt evitate, iar, chiar şi printre temele legate de moarte, una este chiar tabu.
Nu cu mult timp în urmă am apelat la o bancă pentru un credit. Împrumutul avea ataşată şi o asigurare de viaţă - în cazul în care păţesc ceva, familia să nu rămână cu povara unor datorii. Totul bine şi frumos, până când aflu condiţiile: "Ştiţi, în primii doi ani de credit, asigurarea vă acoperă toate cauzele de deces, mai puţin sinuciderea. După doi ani, este acoperită şi aceasta". Am încercat o glumă, dar tot suna macabru.
Dar haideţi să fim sinceri! Sinuciderea este o temă tabu. Chiar şi pentru creştini. Ne rugăm pentru cei care au comis acest act? Sau considerăm din start că sunt damnaţi? Ultimii ani au început să aducă mai multă conştientizare asupra dramelor din spatele acestor poveşti. Adesea, acest gest nu poate fi bine înţeles tocmai pentru că cel în cauză nu ne mai poate spune nimic.
Acum un sfert de veac, un senator american, tatăl unui adolescent care se sinucisese, a gândit o zi specială. O zi care să marcheze eforturile societăţii de a lupta împotriva acestui act teribil. Această zi, a treia sâmbătă din luna noiembrie, a ajuns să fie cunoscută ca Survivor Day - sau ziua celor care au supravieţuit unei asemenea pierderi. Cei care au pierdut prin suicid copii, părinţi, parteneri, prieteni se unesc în a-şi alina durerea reciproc şi a învăţa să depăşească momentul.
O atenţie specială este acum acordată şi altor supravieţuitori - celor care au trecut prin tentative nereuşite. Într-un articol din revista Catholic Exchange, autorul Shaun McAfee îşi povesteşte propria dramă, depresia profundă care l-a dus în anii adolescenţei la trei tentative de suicid. Apoi, se îndreaptă spre învăţătura Bisericii, spre modul părintesc al lui Dumnezeu de a privi spre dramele copiilor săi. Bineînţeles, nu îl uită pe Sfântul Ioan Maria Vianney, un mărturisitor neobosit al milostivirii divine, chiar şi în acele ultime clipe fatale.
Dar finalul articolului cred că ne e potrivit tuturor, fie că uneori simţim că ne prăbuşim în deznădejde şi nu mai vedem o ieşire, fie că am pierdut pe cineva drag în acest mod teribil sau chiar când ne întâlnim cu moartea în moduri mai obişnuite. McAfee citează unul dintre cele mai frumoase pasaje ale Scripturii: "Sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus" (Scrisoarea Sfântului Paul către Romani 8,38-39).
