de pr. Cristian Chinez
Afişarea unui anumit tip de smerenie poate ascunde cea mai mare dorinţă de afirmare, de confirmare şi chiar de consfinţire a statutului preconizat. Ca atunci când pui problema în astfel de termeni: "Cu toată smerenia, trebuie să afirm că...", urmând numaidecât o expunere a valorilor ce ţin de propria persoană... E un fel de a îmbrăca orgoliul în haina umilinţei. Ceva mai greu, dacă nu chiar imposibil, este să procedezi invers, adică să propui sau să profesezi umilinţa sub forma orgoliului.
Despre oamenii de geniu se spune fie că sunt umili, fie orgolioşi. Depinde în ce moment sunt luaţi în obiectiv. Când sunt acaparaţi de vreo idee măreaţă căreia li se dedică, devin neglijenţi cu propria ţinută şi în manifestarea exterioară. Când se lansează în expuneri uimitoare, nu au cum să-şi stăpânească mica-mare înfumurare. Mai grav este când se lucrează numai şi numai la propria imagine, riscul inevitabil fiind obsesia, care, de fapt, exclude genialitatea.
Pe de altă parte, atunci când îţi faci ţăndări propria imagine la mai tot pasul, trebuie să suporţi anumite consecinţe. Spre umilire. Valoarea intrinsecă însă nu are cum să nu rămână. Ca în pepita de aur. Neprelucrată, aceasta nu poate fi nicidecum dispreţuită.
Până la urmă, adevărata evaluare nu o poate face decât Dumnezeu. Disecând într-un amestec nedefinit de orgoliu şi umilinţă. Prin har.
