de pr. Ioan Balan
Dor! Cuvânt simplu învăţat din pruncie; o realitate apăsătoare ce cunoaşte cele mai profunde trăiri ale omului, deoarece ştie calea dinspre minte spre inimă şi de la inimă la minte. În lumea adulţilor suntem atât de frământaţi de dorul după liniştea copilăriei şi gustul unic al mâncărurilor de acasă, tânjim după sinceritate şi după strigătele voioase ale prietenilor adunaţi cete ca la şezătoare, râvnim după buna cuviinţă învăţată de la părinţi şi bunici şi jinduim după adierea vântului prin care Domnul ne săruta pe frunte în timp ce noi ne dansam viaţa fără să luăm în calcul alunecarea anilor.
Vin zile când dorul se înteţeşte năprasnic în spaţiul inimii unde domnesc tăcute amintirile frumoase încleştate pentru totdeauna în năframa ţesută cu fir de veşnicie.
De fiecare dată când este legat de persoane, chipuri şi oameni, dorul capătă un sens profund şi ne umple sufletul cu un gust plăcut de aducere aminte. Când îţi este dor de un om drag, pui mâna pe telefon şi-l suni necondiţionat. Când îţi este dor de chipul cuiva, îi cauţi fotografia prin albumele frumos copertate cu zâmbete. Când îţi este dor de o carte bună, o cauţi prin rafturile bibliotecii şi-i reciteşti cu plăcere paginile însemnate; iar când îţi este dor de un film reuşit, îl revezi cu plăcere, insistând pe replicile cele mai înţelepte.
Dar ce poţi face atunci când ţi se face dor de oameni, de cei care nu mai sunt printre noi în lumea de sub cer? Din nefericire, nu-i mai poţi suna de pe celularul tău, oricât de performant ar fi. Pe ei nu-i mai poţi chema cu un apel video. De fiecare dată când te năpădeşte dorul, aducându-ţi lumina amintirilor peste oamenii trecuţi în lumea de dincolo, trebuie mai întâi să ai curajul aducerii aminte! Apoi ia o lumânare, aprinde-o, priveşte-o cum luminează şi las-o să se stingă încet, iar tu cu fiinţa-ţi în reculegere pleacă-te smerit cu trupul spre pământ şi sărută-l cu genunchii în timp ce buzele-ţi rostesc în taină ruga pentru cei care nu mai sunt printre noi, dar care, din fericire, trăiesc încă prin noi. Cu siguranţă, rugăciunea se va înălţa spre înălţimi asemenea unui vector grăbit spre ţinta lui şi atunci cuvintele închinării noastre vor stinge dorul aprins din inimi. Fă, Doamne, ca în marea-ţi bunătate să ne limpezeşti dorul după cei dragi şi fă ca ei să trăiască o veşnicie alături de tine!
