Interviu cu ÎPS Giampiero Gloder, nunţiu apostolic în România şi Republica Moldova, realizat de pr. Claudiu Bulai
Luna octombrie a adus în Dieceza de Iaşi un oaspete special. Ne-am bucurat de prezenţa lui din 17 octombrie, când PS Iosif Păuleţ a împlinit 70 de ani de viaţă, până duminică, 20 octombrie, când a avut loc hirotonirea diaconilor. Despre reprezentantul papei în România am auzit vorbindu-se de mai multe ori. De aceea, în acest număr al revistei l-am invitat pe nunţiul apostolic să ne împărtăşească despre sine. Vă propun, aşadar, un interviu cu Excelenţa Sa Giampiero Gloder, nunţiu apostolic în România şi Republica Moldova.
- Ce v-a impresionat cel mai mult în aceste zile petrecute în Dieceza de Iaşi?
Cu siguranţă, celebrarea diaconală. Acesta a fost pentru mine un moment din punct de vedere emoţional, spiritual şi pastoral foarte intens. Şi repet, am avut unele clipe când m-am şi emoţionat văzându-i pe diaconi în acele momente şi am văzut că şi ei au înţeles însemnătatea celebrării. Apoi, m-au impresionat acele instituţii diecezane care oferă atenţie deosebită celor care au nevoie. Acest lucru răspunde unei sensibilităţi speciale pe care o promovează Papa Francisc, aceea de a depăşi cultura individualismului, adică a indiferenţei şi a gunoiului, a rebutului. Adică de a da deoparte ceea ce în societate nu mai este considerat activ sau productiv. Am văzut aici grija pentru aceste persoane. Acest lucru m-a impresionat, dar şi organismele în care se oferă îngrijire. Acestea sunt structuri calde, primitoare şi se vede că nu sunt structuri reci sau doar de dragul de a fi. Se vede că sunt făcute din iubire, pentru a crea acestor persoane un ambient unde se poate trăi, un ambient de familie, un ambient unde să se simtă primiţi, unde să se simtă iubiţi. M-a impresionat câte puţin din toate, dar aş putea spune că acestea două m-au impresionat într-un mod deosebit.
- Cum aţi trăit hirotonirea diaconală? Aţi spus în omilia dv. că aceasta este prima de acest fel de când sunteţi episcop.
Vă puteţi imagina. Au trecut 11 ani de când Papa Francisc m-a numit episcop. Este adevărat că eu am fost preşedintele Academiei Eccleziastice Pontificale timp de şase ani, funcţie din care nu ai posibilitatea să hirotoneşti, pentru că nu eşti într-o dieceză. Apoi am fost pentru aproximativ patru ani şi jumătate în Cuba, unde, din nefericire, sunt puţine vocaţii, în ciuda consistenţei acelei Biserici. Aşadar, nu am avut ocazii să hirotonesc pe cineva. Astfel, când PS Iosif Păuleţ, episcopul vostru, m-a invitat, am acceptat cu bucurie. În această dimineaţă, faptul de a putea fi instrumentul prin care să transmit harul sacramental în cadrul hirotonirii diaconale a fost o experienţă pe care am trăit-o cu intensitate. Trebuie să mulţumesc şi celor care m-au ajutat la celebrarea liturgică, pentru că mi-au dat liniştea de care aveam nevoie, dat fiind faptul că am celebrat într-o limbă pe care încă nu o stăpânesc şi astfel am trăit această Liturghie cu adevărat bine alături de diaconi, care sunt întotdeauna un semn pozitiv pentru viitorul Bisericii din Dieceza de Iaşi.
- Vocaţia la preoţie cum a luat naştere şi cum s-a maturizat?
S-a născut mai ales din imaginea pe care mi-au lăsat-o doi preoţi, care au marcat tinereţea mea. Vorbesc despre perioada de pe la 6 până pe la 10 ani. Pentru că eram ministrant, cum se întâmplă de obicei cu cei mai mulţi dintre cei care devin preoţi. Cântam la corul bisericii, eram vocea întâi. Pe acest fundal am avut aceste două imagini ale celor doi preoţi, ale căror nume mi le amintesc perfect. Au trecut 60 de ani de atunci: pr. Tarciziu Diseniaca, el era din aceeaşi localitate cu mine, şi pr. Olin Domaso care era dintr-o localitate din regiunea Friuli, unde ne mutasem, pentru că tatăl meu a fost transferat, pentru a conduce brigada Gărzii de Finanţe din această regiune. Aşadar, ne-am mutat pentru doi ani acolo. Aceşti doi preoţi mi-au transmis bucuria de a fi preot şi de a mă dărui lui Dumnezeu. Acesta a fost un germene al vocaţiei mele. De aceea am avut această dorinţă de a intra în seminar la vârsta de 10 ani. În acea perioadă se putea acest lucru. În gimnaziu, care era cuprins în seminarul mic, eram 70 de elevi, deoarece parohia se implica să sensibilizeze oamenii pentru vocaţiile la Preoţie. Pentru mine, seminarul a fost ca un drum, o călătorie destul de senină. Nu am avut momente de mari crize. Puţin în liceu, discernământul s-a făcut cu părintele spiritual, din discuţiile între noi, s-a realizat, aş putea spune, într-un mod foarte profund şi decizia de a intra în seminarul mare, care s-a legat şi de cererea de admitere pe drumul filozofic şi teologic, acela a fost momentul în care, după exerciţiile spirituale, scriind cererea de admitere, am luat decizia de a răspunde chemării lui Dumnezeu într-un mod mult mai clar. Apoi, în anii de filozofie şi teologie, aceasta s-a maturizat prin rugăciune, discernământ, dar şi prin studiul disciplinelor teologice şi filozofice, pentru că eu mereu am fost convins de faptul că studiul teologiei nu este doar acumularea unor informaţii, ci este o creştere în propria credinţă. Apoi şi studiile de specialitate făcute la Universitatea Gregoriana pentru licenţă şi doctorat, mereu le-am considerat un har pentru a creşte în identitatea preoţească, în credinţă, în cunoaşterea lui Dumnezeu. În generaţia mea eram 17, în anul 1983. Pentru dieceza mea, care are aproximativ un milion de locuitori, era un număr bun. Am rămas încă 17, dintre care doi suntem episcopi, aşadar, o clasă destul de activă şi foarte unită.
- Majoritatea ştiu că nunţiul este reprezentantul papei în România. Ce alt rol mai are acesta în ţara în care este trimis?
Nunţiul apostolic are două roluri fundamentale, de a-l reprezenta pe papa. Eu nu reprezint un stat. Adică, a spune că sunt ambasadorul Vaticanului este greşit. Nunţiul este reprezentantul papei. Şi spuneam, are două finalităţi fundamentale. Cel de a fi unul dintre instrumentele de comuniune între succesorul Sfântului Petru, papa, episcopul Romei, şi Bisericile locale. Aşadar, nunţiul are această grijă pentru a încuraja, pentru a ajuta, vizitând diecezele, Bisericile locale. Episcopii ştiu că pot apela la Nunţiatură pentru orice problemă sau dificultate. De asemenea, pot apela pentru dialog, pentru a se informa. Apoi, bineînţeles, nunţiul, fiind un instrument de comuniune, îi face cunoscut Sfântului Părinte realitatea pe care a vizitat-o în mod direct în locurile unde slujeşte. Sfântul Părinte îi poate cere, apoi, nunţiului să comunice anumite lucruri episcopilor. Cel de-al doilea rol este numirea episcopală. Codul de drept canonic prevede acest lucru. Procesul pentru cercetarea episcopală este promovat de nunţiatură pentru numirile episcopale. Acesta este unul dintre misiunile cele mai complicate în care nunţiul trebuie să acorde cea mai mare atenţie şi responsabilitate.
Apoi este, bineînţeles, raportul cu statul, deoarece nunţiul, din punct de vedere al dreptului internaţional, este un ambasador. Aşadar, papa are personalitate juridică internaţională. Însă toate acestea pentru un scop precis: acela de a ajuta Bisericile locale, chiar şi în raporturile pe care le au cu statul. În anumite state, acesta este foarte intens, deoarece pot fi situaţii în care Biserica este în minoritate sau este doar o mică comunitate, mă gândesc la ţări majoritar islamice. Apoi, pentru a favoriza dialogul între diferitele exprimări religioase. Aici în România, trăiesc acum acest lucru, pentru că am participat la mai multe întâlniri cu reprezentanţi ai diferitelor confesiuni religioase. Iată, una dintre misiunile nunţiului este să favorizeze dialogul, chiar şi cu Biserica Ortodoxă locală, şi în legăturile şi relaţiile cu statul, gândindu-se mereu la binele Bisericii, al oamenilor şi la armonia dintre diferite componente ale unei naţiuni, dar şi componente religioase. Aşadar, acestea ar fi unele misiuni pe care le are nunţiul. Vă asigur că în aceste două luni nu am avut mult timp liber. Pentru că nunţiatura, fiind într-un fel casa papei, este o casă care încearcă să-i primească pe toţi cei care cer să fie ascultaţi, în măsura în care este posibil acest lucru.
- La final, lăsaţi un mesaj cititorilor noştri.
Vă mulţumesc pentru acest timp pe care l-am petrecut la Iaşi. Am avut ocazia să văd diferite realităţi din această dieceză şi pot spune că trebuie să conservăm cu bucurie şi recunoştinţă faţă de bunul Dumnezeu marea comoară a credinţei. Să căutăm să creştem în continuare în credinţă.
