Iubirea - spaţiul şi condiţia pentru a rămâne discipoli

de sr. Iuliana Neculai, NDS

Citatul evanghelic "Aduceţi rod şi fiţi discipolii mei" (In 15,8), care însoţeşte tema anului pastoral "Discipoli misionari ai lui Cristos", este preluat din discursurile de adio din Evanghelia după Ioan (13,31-16,33). Suntem la începutul capitolului şi îl auzim pe Isus adresându-se semenilor săi înainte de epilogul vieţii sale.

Discursul este centrat pe figura Maestrului care vorbeşte, amintind mai întâi relaţia sa cu Tatăl şi apoi legătura sa cu discipolii. Verbul "a rămâne" (In 15,4) este frecvent şi important pentru evanghelist. Ceea ce ucenicii vor învăţa stând cu Isus este că el rămâne în Tatăl şi ceea ce le propune ucenicilor este de a rămâne cu el: Veniţi şi vedeţi, iar ucenicii au mers cu el şi din ziua aceea au locuit/au rămas cu el (cf. In 1,38-39).

Comparaţia dintre viţă şi ramuri (cf. In 15,1-8) are o conotaţie cristologică clară. El se prezintă ca adevărata viţă-de-vie care are o relaţie vitală, esenţială, cu viticultorul care este Dumnezeu. Uniţi cu Isus ca ramurile viţei-de-vie a lui Israel, plantată de Dumnezeu şi chemată la rodnicie deplină (cf. Ps 80,9-16; Os 10,1; Is 5,1-7; Ier 2,21), ucenicii sunt deja rezultatul operei înfăptuite de Tatăl asupra viei sale care, de acum înainte, îşi are în Isus expresia cea mai autentică.

Viticultorul are grijă de planta sa, o îngrijeşte şi îi asigură tot ceea ce are nevoie pentru a da roade. Cei care rămân ataşaţi de viţă sunt destinaţi să aducă rod. Niciunul dintre ucenici nu ştie nimic despre adevărata sa capacitate de a fi roditor, la fel cum ramura nu ştie dacă va putea da rod, nu ştie cum va fi acest rod şi nici măcar nu ştie cât de mult rod va putea da. Toate aceste cunoştinţe sunt exclusive viticultorului care acţionează şi lucrează pentru a obţine cel mai bun rezultat.

Ucenicii pot fi roditori nu numai pentru că rămân ataşaţi de viţa-de-vie, care este Isus, ci şi pentru că îi respectă cuvântul. Ei rămân în Cristos - făcând loc în ei cuvintelor sale. Isus, viţa-de-vie, ucenicii, ramurile, trăiesc aceeaşi viaţă care este garantată de aceeaşi sevă. Este vorba despre o locuire reciprocă: eu în Isus şi Isus în mine. În acelaşi timp, cuvântul său trebuie să rămână în mine, să prindă rădăcini în viaţa mea, în gândirea mea. Şi care este rodul? Acela de a deveni ucenici. Şi cine este ucenicul? Cel care învaţă de la Isus şi învaţă să trăiască asemenea lui Isus.

Textul din Ioan 15 continuă la versetele 9-17, adresându-se doar discipolilor care au făcut alegerea bună. Doar prietenii lui Isus rămân în acest fragment. Cuvântul "iubire" rezonează, angrenează şi colorează întregul discurs. A da roade înseamnă a iubi. Din moment ce Isus iubeşte până la capăt (cf. In 13,1), el îi invită pe discipolii săi să fie altoiţi pe aceeaşi iubire (cf. In 15,12).

Discipolatul este, prin definiţie, o acţiune care îl identifică pe ucenic: cel care a fost iubit şi ales în mod liber trebuie, totuşi, să se angajeze să rămână în rodnica iubire care l-a ales. Dacă urmarea ar eşua istoric, alegerea ar rămâne. Totuşi, în urmare este în joc istoricitatea alegerii şi fecunditatea ei misionară. Iubirea până la capăt, exprimată simbolic de Isus în spălarea picioarelor (cf. In 13,1-11), nu numai că le permite celor care eşuează să persevereze în chemare, ci le permite şi celor care perseverează să o ducă până la capăt.

Implicaţia misionară a alegerii este clară: nu mai este Isus cel care trebuie să aducă mult rod ca bobul de grâu, ci ucenicii înşişi sunt constituiţi de el pentru ca, iubindu-se unii pe alţii aşa cum el i-a iubit, să poată aduce propriul lor rod. Domnul ne propune un lucru frumos, şi anume că el, care a experimentat cât de frumos este să iubeşti, vrea ca noi, cei iubiţi, să fim capabili să iubim şi noi ca el. Nu există nimic mai frumos decât acest lucru.