de pr. Cristian Chinez
Despre inimi frânte, bandajate sau proptite, poate că se mai vorbeşte din când în când. Dar despre dialoguri schilodite de incompetenţa celor care reduc totul la propria capacitate de percepere sau la ideile preconcepute, parcă nu prea.
Cea mai mare parte dintre lipsurile noastre în privinţa comunicării, ca şi în cazul înţelegerii greşite, provine din perceperea cuvântului în sine, fără a ţine cont de cel care îl rosteşte. Or, atunci când cuvântul este preluat astfel, rupt de cel care îl pronunţă, el este numaidecât înţeles în mod strict subiectiv şi rostogolit spre bârfă sau trecut prin sistemul propriu de valori. Dacă există aşa ceva. Ce să mai spunem, dacă nici măcar nu şi l-a însuşit cel care l-a transmis ca atare? Iar procedeul este la fel de puţin aducător de rezultate şi în sens invers, adică atunci când nu se are în vedere auditorul. Ca într-un dialog al surzilor. Când unul sau celălalt (sau amândoi) "nu le aude, dar le potriveşte".
Soluţia poate fi disponibilitatea de a te "aşeza spre a asculta", împreunată cu deschiderea spre discernământ. Ţinând cont de toate implicaţiile. Nu şfichiuiri zgomotoase ce pot răni, ci mâini modelatoare ale unui material fluid şi fragil în acelaşi timp, dar şi mâini care se pot răni totodată... Iată imaginea potrivită pentru decurgerea îmbogăţirii reciproce prin dialog!
