de pr. Fabian Doboş
Episcopul Anton Durcovici a fost ultimul arestat (Bucureşti, 26 iunie 1949) dintre toţi episcopii catolici din România, adică a fost ultima "redută spirituală" asaltată de regimul comunist ateu, care nu a avut curajul să-l aresteze în mijlocul poporului credincios pe care îl păstorea - catolicii din Moldova, ci a aşteptat momentul potrivit pentru a-şi duce la capăt planul diabolic.
Episcopul Durcovici fusese numit de Sfântul Scaun, la începutul anului 1949, administrator apostolic al Arhidiecezei de Bucureşti, şi la data arestării se îndrepta spre Popeşti-Leordeni, pentru a administra Sfântul Mir unui mare număr de copii şi tineri (650).
"Cel mai negru coşmar": nu este exagerat să folosim asemenea cuvinte, dacă ne gândim la faima martirului Anton, o faimă care provenea din pregătirea sa umană, spirituală şi intelectuală, dar şi din numeroasele distincţii primite atât din partea Sfântului Scaun, cât şi din partea Casei Regale din România. Dincolo de personalitatea şi caracterul său puternic, trebuie ţinut cont că acest episcop a reuşit într-un an de zile să viziteze aproape toate comunităţile catolice din Moldova, administrând sacramentul Mirului şi întărindu-i pe credincioşi pentru perioada de persecuţie care bătea la porţile credinţei. Acesta a fost doar începutul coşmarului pentru comunişti.
După arestarea sa, au urmat numeroase zile şi nopţi de anchete, presărate de multe ore de tortură fizică şi psihică. În faţa tuturor ademenirilor, ameninţărilor şi chinurilor, episcopul Durcovici a avut mereu un singur răspuns: "Nu sunt de acord!". Acesta a fost laitmotivul Fericitului Anton, un răspuns bine ancorat în Sfânta Scriptură, dar şi în istoria catolicilor din România.
După luni de zile de anchete şi torturi, văzând "fiara cu gheare roşii" că nu are succes, l-a trimis mai întâi la închisoarea din Jilava, şi mai apoi, în septembrie 1951, la Sighetu Marmaţiei. Aici, l-a reîntâlnit pe bunul său prieten, părintele Otto Canisius Farrenkopf, SJ, care i-a oferit, în toamna aceluiaşi an, exerciţiile spirituale ignaţiene. S-au întâlnit, aşadar, doi stâlpi ai catolicismului din perioada interbelică, doi "nebuni" pentru Cristos. În memoriile sale (paragraful: "Cinci, ca într-o mănăstire"), părintele iezuit scrie răspicat despre conferinţele pe care episcopul Durcovici le ţinea celor din celulă - erau patru clerici şi un general. Este legitimă întrebarea: Cum se simţea oare directorul închisorii, care avea trei clase, sau ceilalţi angajaţi când plecau urechea spre celula acestor mărturisitori şi nu înţelegeau nimic din cele expuse, deşi de obicei se vorbea în limba română?
În sfârşit, în decembrie 1951, "cel mai negru coşmar" al comuniştilor se termină prin moartea şi îngroparea - într-o groapă anonimă din Cimitirul Oraşului din Sighetu Marmaţiei - a vrednicului episcop Anton Durcovici. Îngropat de comunişti fără nicio părere de rău, rugăciune sau demnitate umană, martirul Anton Durcovici a rămas în memoria celor care l-au cunoscut şi, din anul 2014, este şi va rămâne pe veci în calendar: steaua polară a catolicilor din România, rectorul iubit pentru Seminarul Arhidiecezan "Sfântul Duh" din Bucureşti, păstorul model al Diecezei de Iaşi, dar mai ales marele mijlocitor al credincioşilor care tânjesc după împărăţia cerurilor.
Anul acesta se împlinesc 10 ani de la declararea episcopului martir Anton Durcovici ca fericit; de asemenea, Dieceza Romano-Catolică de Iaşi aniversează 140 de ani de la înfiinţare: acestea sunt sărbători pentru care se cuvine să-i mulţumim Domnului pentru toate harurile şi exemplele de viaţă spirituală pe care le-a oferit catolicilor din Moldova.
