de sr. Monica Bogdănel, Surorile Providenţei

În cadrul audienţei de sâmbătă, 13 aprilie, acordată cardinalului Marcello Semerano, prefectul Dicasterului pentru Cauzele Sfinţilor, Papa Francisc a autorizat promulgarea decretului privind recunoaşterea virtuţilor eroice ale Slujitoarei lui Dumnezeu Tereza Lanfranco (Annunziata Addolorata), membră a Congregaţiei "Fiicele Sfintei Fecioare Maria de la Leuca".

Tereza Lanfranco s-a născut într-o modestă şi numeroasă familie la Lecce (Italia), pe 24 martie 1920, vigilia solemnităţii Bunei-Vestiri, motiv pentru care a primit numele Annunziata Addolorata. De la părinţi a primit exemplul bun de viaţă creştină şi umană, fiind educată conform credinţei şi principiilor de viaţă sănătoasă.

În anul 1937 a avut loc întâlnirea decisivă cu Fericita Elisa Martinez, care fondase de puţin timp un institut de viaţă călugărească dedicat apostolatului parohial şi formării fetelor. Fascinată de acest ideal, pe 17 septembrie 1937, a intrat în micuţa comunitate, devenind din acel moment colaboratoarea fidelă a fondatoarei. La 20 martie din anul următor a îmbrăcat haina călugărească, luându-şi numele de sora Tereza în onoarea Sfintei Tereza de Lisieux.

În anul 1941, episcopul de Ugento a recunoscut noua comunitate călugărească drept institut de drept diecezan şi i-a schimbat numele în "Fiicele Sfintei Fecioare Maria de la Leuca". Sora Tereza a fost printre primele surori care au depus profesiunea solemnă şi a primit misiunea de maestră de novice şi de vicară generală.

La terminarea Celui de-Al Doilea Război Mondial s-a transferat la Roma împreună cu noviciatul, devenind econoamă generală şi reprezentantă legală a institutului.

În cadrul institutului a desfăşurat mereu o acţiune pacificatoare şi de mediere. Acest lucru este atestat de scrisorile sale circulare, lucru dovedit mai ales în a doua jumătate a anilor 60, când institutul a trecut printr-o gravă criză internă cauzată de rebeliunea unor surori.

În timpul Capitulului General din 1987, fondatoarea Fericita Elisa Martinez a demisionat pe motive de sănătate. Capitulul a ales-o pe sora Tereza ca nouă superioară generală, dar ea nu a acceptat, preferând să rămână vicara noii superioare alese. Şi-a petrecut ultimii ani la Roma, în spirit de rugăciune.

Pe parcursul vieţii, s-a dovedit o adevărată maică spirituală, primitoare, dar şi exigentă cu propriile surori din institut, ştiind mereu să exprime caritatea în mod sublim, practicând-o în micile gesturi cotidiene, conform învăţăturii Sfintei Tereza de Lisieux. Din maternitatea spirituală transpărea delicateţea sa feminină.

Şi-a hrănit credinţa printr-o intensă viaţă de rugăciune, al cărei centru era participarea la celebrarea euharistică zilnică, considerată ca fiind "actul cel mai important al zilei". A fost foarte devotată Sfintei Fecioare Maria, pe care încă din copilărie a venerat-o în satul natal cu numele "Sfânta Maria a Florilor". Rozariul era o rugăciune continuă, încât afirma deseori: "Aici stă toată tăria mea". Avea o devoţiune particulară şi faţă de Sfântul Iosif pe care îl considera Sfântul Providenţei şi căruia i se încredinţa constant.

A manifestat mereu o ascultare sinceră faţă de superiorii săi. Deşi a avut roluri însemnate de responsabilitate în cadrul institutului, a demonstrat mereu o atitudine impregnată de o profundă umilinţă.

Colaborând cu fondatoarea institutului, a condus-o uneori prin momente dificile fără confuzie şi fără a se descuraja, încercând mereu să insufle în inimile surorilor seninătate şi speranţă. A fost înconjurată de surori cu multă stimă şi preţuire până în ultimele zile ale vieţii sale.

A trecut la Domnul pe 8 iunie 1989 la Roma.