de pr. Eduard Patraşcu
Biserica este o comunitate de credincioşi, iar în limbajul comun este şi locul unde această comunitate se regăseşte periodic nu doar pentru a se întâlni membri ei, ci mai ales pentru a face experienţa prezenţei intense a lui Dumnezeu prin celebrarea sacramentelor.
Dacă se face un mic exerciţiu de analiză sinceră, se poate deduce cu uşurinţă faptul că "merg credincioşii la Biserică" pentru a experimenta acolo, ca nicăieri altundeva, ceea ce înseamnă a fi în preajma lui Dumnezeu. Acest lucru se întâmplă îndeosebi datorită faptului că acolo se celebrează, se aduce cult lui Dumnezeu, el însuşi lăsându-se "adus" în mod sacramental acolo. Tocmai această experienţă conduce la conturarea Bisericii drept comunitate.
Se poate remarca acest lucru deja în prefigurările Bisericii din Vechiul Testament. De pildă, când Dumnezeu îl trimite pe Moise ca să elibereze poporul din sclavie, motivaţia adusă Faraonului este "ca poporul să aducă jertfă lui Dumnezeu" (Ex 3,18), nu alte motive. În realitate, această motivaţie - dincolo de orice - este fundamentarea identităţii poporului evreu: Israel nu este un popor ca toate celelalte (cf. Dt 4,32-39), ci este "poporul ales" de Dumnezeu pentru ca el să-i dăruiască alianţa, iar poporul să asculte de Lege şi astfel să devină moştenire sfântă: "Dacă veţi asculta glasul meu şi veţi păzi alianţa mea, veţi fi partea mea dintre toate popoarele [...] îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt" (Ex 19,5-6).
Această convingere profundă se regăseşte şi în termenii folosiţi de autorii sacri. În ebraică există doi termeni sinonimi traduşi prin "adunare, comunitate". Unul este "edáh", cu conotaţii mai degrabă sociale (= comunitate adunată din motive comune); în general, "edáh" este tradus în greacă prin "sinagogă", realitate care se va impune mai ales în captivitatea babiloniană. Şi acolo, israeliţii vor simţi nevoia să se adune pentru a rememora trecutul şi pentru a se ruga, dar este vorba de iniţiativa lor. Al doilea termen, mult mai semnificativ, este "qahál: acesta sugerează că respectiva comunitate este rodul iniţiativei lui Dumnezeu. "Qahál"-ul este comunitatea convocată de Dumnezeu pentru a aduce cult. Nu degeaba "qahál" este tradus în greacă prin "ekklesía", pe care creştinismul primar l-a adoptat (sigur, şi pentru a evita folosirea termenului "sinagogă") pentru a desemna propriile adunări.
Se poate vedea acest lucru deja în Fap 2,42: "Ei erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea [fraternă], la frângerea pâinii şi la rugăciune". Dar 1Cor 11,20-22 lasă să se întrevadă riscul pervertirii identităţii comunităţii de credinţă: "Aşadar, când vă adunaţi la un loc, n-o faceţi ca să mâncaţi Cina Domnului, căci fiecare se grăbeşte să-şi ia propria cină ca s-o mănânce şi unul rămâne flămând, pe când altul se îmbată. Oare nu aveţi case ca să mâncaţi şi să beţi, sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu şi vreţi să-i faceţi de ruşine pe cei care nu au? În privinţa aceasta nu vă laud".
Aşadar, tendinţa de a transforma identitatea profundă a Bisericii - aceea de comunitate care aduce cult lui Dumnezeu - într-o adunare cu alte finalităţi, care aduce cult propriilor dorinţe, a fost şi încă este foarte prezentă. Nu degeaba, Sfântul Paul, imediat după aceste atenţionări, le aminteşte corintenilor că adunările comunitare celebrează jertfa lui Cristos (1Cor 11,23-26), sacramentele, şi nu trebuie să pună în prim-plan satisfacerea unor dorinţe pur umane, oricât de bune ar fi ele. Şi e un îndemn atât de actual, care nu ar trebui uitat sau tratat cu indiferenţă.
