de Vlad Ropotică
Înălţimile, spaţiile înguste sau aglomerate, un discurs în public, păianjeni sau şerpi, toate trezesc în oameni una dintre cele mai interesante emoţii. O emoţie ce ne-a însoţit dezvoltarea şi povestea noastră ca oameni. O emoţie ce ne-a protejat adesea, dar ne-a şi făcut să comitem cele mai oribile greşeli. Şi, până la urmă, frica e bună sau rea? Şi care e relaţia unui creştin cu frica?
Ca să avem un răspuns cât mai util, ar trebui să separăm apele. În primul rând, trebuie să facem diferenţa între două tipuri de frică. Avem frici raţionale, de lucruri care chiar există şi ni se pot întâmpla, şi frici iraţionale. Ne poate fi frică de o boală sau de un accident sau de un examen dificil. Are sens. Dar există şi frici fără temei. De pildă, o doamnă dintr-un oraş din Transilvania îşi mărturisea frica paralizantă de tigri. Nu ştiu dacă acel oraş avea vreun exemplar măcar la grădina zoologică, dar cu certitudine ştiu că, în absenţa unei activităţi turistice pe plaiuri asiatice, doamna era în deplină siguranţă.
În al doilea rând, trebuie să privim către modul nostru de a răspunde fricilor. Oamenii au un set de frici foarte sănătoase, raţionale şi care ne ajută să supravieţuim. Ne este frică (pe bună dreptate) de o grămadă de lucruri negative - cutremure, incendii, efectele electricităţii asupra corpului uman, foc, apă şi aşa mai departe. Ce răspunsuri a căutat omenirea pentru aceste frici? De exemplu, măsuri de siguranţă, instalaţii electrice mai protejate, clădiri consolidate, baraje şi diguri şi aşa mai departe.
Problemele noastre reale apar atunci când greşim raportul nostru faţă de frică. Ori cădem în eroarea în care acordăm unei frici iraţionale rang de frică reală, serioasă, ori alegem un răspuns eronat la frică. Psihologii vorbesc adesea de două atitudini, foarte vechi pentru mintea umană, în faţa fricii - luptă sau fugi. Dar lupta, acum, nu se mai referă la rezistenţa în faţa vreunei fiare sălbatice, ci mai degrabă în a căuta soluţia pentru vindecarea de frică.
Dar, pentru un creştin, care este soluţia? Sfântul Paul îi scrie lui Timotei că nu a primit "un duh de frică". Ci Dumnezeu i-a oferit un Duh al tăriei, al iubirii şi al chibzuinţei. Cu alte cuvinte, un mod de a răspunde corect fricii, atent, chibzuit, curajos. Dar, atenţie! Aici Paul nu face un soi de terapie cu Timotei, ci îi aminteşte că acest Duh a fost primit ca un dar prin impunerea mâinilor sale. Şi de aici începe să ni se lumineze înţelegerea.
Cristos a înviat, dar reacţia apostolilor a fost aproape unanimă - frică. Acest cuvânt se repetă insistent în relatările ce succed învierii. Dar brusc totul se schimbă după ziua de Rusalii. Acei oameni ascunşi "de frica iudeilor" sunt pe străzi, în pieţe, în templu, vorbind despre Cristos cel înviat. Şi noi astăzi uităm ceva, că avem un tratament al fricii pe care fiecare l-am primit atunci când mâna episcopului ne-a atins şi ne-a spus "Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt".
În celebrul Psalm 23, David rosteşte o frază ce a fost folosită în toate felurile: "Nu mă tem de niciun rău". Unii au folosit varianta latină Non timebo mala ca pe o acomodare, împrietenire cu răul. Nu mă tem pentru că suntem prieteni. Or, sensul nu e acesta. Da, noi, creştinii, putem spune tot versetul şi să fie o declaraţie de viaţă: "Nu mă tem de niciun rău, căci tu eşti cu mine". Dumnezeu este cu noi mereu şi, de aceea, putem privi mereu către viitor fără frică!
