Prelucrare de pr. Felician Tiba
De mic, părinţii m-au învăţat că trebuie să mă rog: să mă rog dimineaţa, seara, iar cu ei trebuia să recităm şi rugăciunea "Îngerul Domnului" la prânz. La drept vorbind, parcă era cam des! Abia mă trezeam dimineaţa şi, somnoros cum eram, imediat trebuia să mă rog. Ce rugăciuni să spun eu aşa pe "stomacul gol"?! A avut grijă mama să-mi ia o carte de rugăciuni, special pentru mine. Era cadoul de la Prima Sfântă Împărtăşanie. "De acum trebuie să te rogi!", mi-a spus ea.
Doar că, odată terminată Prima Sfântă Împărtăşanie, ca şi anul şcolar, m-am gândit că pot pune cartea de rugăciuni undeva, să o iau din nou toamna. Dar, ţi-ai găsit! Cu mama nu e chip să-ţi meargă!
"Ţi-ai spus rugăciunea?" Aceasta era prima întrebare a ei înainte să mă pună să dau "Bună dimineaţa!". Că nici aici nu mă ierta!
Şi cum vara aduce cu sine posibilitatea de a zburda, deci de a fi mai mereu afară, m-am gândit că măcar seara o să fiu obosit şi nu o să-mi mai ceară să mă rog. Dar iar m-am înşelat. Atunci am găsit o strategie: i-am spus că doamna învăţătoare ne-a zis la şcoală că vara e bine să alergăm pe afară, să ne bronzăm şi să ne bucurăm de natură. În consecinţă, nu ne-a spus să ne rugăm! Şcolar fiind, am crezut că mă scot cu cele spuse de învăţătoare, dar de unde!? Nu mi-a mers nici de data aceasta!
Aşa că, dimineaţă de dimineaţă, seară de seară, ordonat şi cu mult calm, după multele încercări de a mă sustrage, m-am resemnat.
Acum râd de acea perioadă şi am grijă ca nu cumva şi copiii mei să vină cu aceleaşi scuze ieftine! (Mirel)
