de Luciana Z.
Luna iunie, pentru mine, este mai deosebită, pentru că în această lună se termină anul şcolar (clasa a VI-a) şi tot acum îmi fac planurile de vacanţă. Cea mai lungă perioadă o petrec la bunici. Îmi place la ţară, pentru că este aer curat şi am posibilitatea să merg în fiecare seară la biserică. Nu prea sunt copii aşa cum erau pe vremea părinţilor, dar am câţiva prieteni cu care mă înţeleg foarte bine. Bunica îmi povesteşte cum, pe când era ea copil, erau la unele familii şi câte zece copii şi inventau tot felul de jocuri, împărţeau până şi un măr. Era greu pentru că se muncea mult la CAP, dar era frumos şi simplu (să nu se înţeleagă greşit, nu a fost absolut deloc de acord cu regimul comunist). Nu aveau apă în casă, nu aveau maşină de spălat, aragaz sau alte lucruri moderne ca acum, dar lumea socializa mai mult, se vizitau şi îşi împrumutau până şi un pahar cu ulei sau zahăr. Pentru mine este ceva inimaginabil, dar o cred pe bunica, pentru că o spune cumva cu durere că acum sunt aşa de multe condiţii, şi totuşi lumea este nefericită şi agitată: individualistă, iar noi, copiii, vrem, nu vrem, ne pliem cumva pe acest individualism. Nu am găsit o soluţie pentru rezolvarea acestui individualism, dar mă rog lui Isus ca eu să nu devin individualistă.
