de pr. Ioan Balan
De când eram mici copii am deprins un obicei: de a ne apleca spre pământ pentru a alege cu grijă pietre pe care să le ridicăm cu o viteză uimitoare, pentru ca mai apoi să le aruncăm după păsările cerului, după ceilalţi copii; din când în când luam la ţintă vreun bec de la iluminatul public; câteodată ne întreceam să vedem cine este mai în formă, aruncând piatra cât mai departe, şi, mândri de victoria obţinută, jubilam bucuroşi de isprava noastră; altădată aruncam cu pietre plate, special căutate şi alese, pe luciul apei liniştite pentru a vedea cât de multe salturi face... Adoram să chitim nucile, perele şi merele din copacul vecinului pe care le adulmecam ca pe o pradă de război, în timp ce săracul vecin făcea spume la gură ameninţându-ne că ne va pârî negreşit părinţilor.
Anii au trecut şi noi tot continuăm să aruncăm cu pietre. Chiar dacă nu mai sunt acelea mici din copilărie, totuşi acum sunt mai şlefuite, de toate mărimile (ditamai bolovanii) care ajung la ţinta fixată negreşit de ochiul nostru ager. Aruncăm pietre în cei care aduc rod, în oamenii care se străduiesc, muncesc şi transpiră pentru bine. Acest campionat este plin de participanţi care se rănesc reciproc, iar cei nevinovaţi sunt deseori lezaţi de pietrele colţuroase şi tăioase ce devin provocatoare de suferinţă. Niciodată nu se aruncă cu pietre în pomii care nu au rod!
Atunci când răul transformă fiii luminii în fiii întunericului, frumuseţea se pierde, iradierea şi strălucirea chipului sunt măcinate într-o grimasă a urâtului ce sluţeşte, pătează şi umbreşte faţa întinată de păcat care duce la lapidarea celui nevinovat. De ce o astfel de moarte? Întunericul este mai comod, umbra se aşterne mai uşor peste lume, lăsând impresia falsă a orânduirii lucrurilor în cotidianul zilei, noaptea învăluie totul furând lumii şi ultima rămăşiţă de speranţă.
Suntem lansatori de pietre în oamenii care ne creează propriul univers. Ne înfuriem atât de repede, scrâşnim din dinţi atunci când nu ne convine ceva, vociferăm şi începem să aruncăm cu pietre în cei roditori. Câteodată preferăm locul celui care se uită de la distanţă: ne încântă privitul şi luăm parte la uciderea aproapelui, nu azvârlim cu piatra, dar ne place spectacolul, avem primele locuri la execuţia răutăcioasă a semenului nostru, nu-i aşa? Suntem de acord cu lapidarea lui! Care este premiul participării noastre la campionatul aruncării cu pietre? De ce o facem? Doar de dragul de a fi campioni?
