de pr. Cristian Chinez
A fost un timp când respingerea actului religios era făcută în numele ştiinţei. În marea lor majoritate, cei care o făceau însă nu aveau nimic de-a face cu acest domeniu. Treptat, mulţi dintre adevăraţii cercetători şi-au dat seama că, pe măsură ce gândirea umană pătrundea în misterele naturii, descifrând şi interpretând, mai rămâneau încă o imensitate de necunoscute în ceea ce priveşte creaţia şi orânduirea ei. O undă de modestie a început să-şi facă simţită prezenţa tocmai acolo unde fusese proclamată atotcunoaşterea.
Nu înseamnă însă că se verifică vreo întoarcere în masă la creştinism. Ateismul practic e greu de vindecat. Mai ales după ce şi-a înfipt rădăcinile adânc, invocând printre motive: experienţa suferinţei prezente în lume privită ca motiv de îndoială, comportamentul credincioşilor practicanţi, lipsa anumitor modalităţi de convingere în domeniul credinţei etc.
La toate acestea, cu siguranţă că unicul răspuns eficient este cunoaşterea şi totodată raportarea la persoana lui Cristos. Suferinţa asumată şi oferită ca ispăşire, acţiunea evanghelizatoare prin persoane cu multe limite, dar capacitate de puterea Duhului Sfânt, prezenţa actelor caritative acolo unde este mai mare nevoie..., toate îl au ca punct de pornire, însoţitor de drum şi întâmpinare la sosire pe singurul izbăvitor din neputinţele noastre. Neputinţe recunoscute cu modestie şi bunăvoinţă. Mai ales într-o lume rănită grav de neruşinările la modă.
