de pr. Mihai Galaţanu, director al Oficiului pentru Pastoraţia Bolnavilor

"Părinte, ştii ce înseamnă să fii singur?" Această întrebare mi-a fost adresată de o doamnă internată într-o locuinţă protejată pentru vârstnici. Văzând tăcerea mea, a continuat: "Este ca şi cum te-ar bate vântul din toate părţile în acelaşi timp şi nu poţi să te aperi. Este teribil!".

Câţi bătrâni şi bolnavi nu se află în aceeaşi situaţie! Câte persoane nu stau cu ochii aţintiţi la uşă aşteptând ca ea să se deschidă! Câţi oameni neputincioşi nu simt dorinţa să comunice în mod direct, nu folosind hârtie şi cerneală sau mijloace moderne de comunicare! Câţi oameni căzuţi la pat nu ar vrea să fie prezenţi fizic în biserică! Şi noi?!

"Nu este bine ca omul să fie singur!" (Gen 2,18), se intitulează mesajului Papei Francisc cu ocazia Celei de-a XXXII-a Zile Mondiale a Bolnavului din acest an. Sfântul Părinte ne invită să adâncim în noi conştiinţa că Dumnezeu ne-a creat pentru comuniune, pentru a fi în relaţie, pentru prietenie. Uniţi în familia lui Dumnezeu prin Botez, suntem invitaţi să trăim bucuria evangheliei după exemplul lui Cristos care a trecut făcând bine tuturor (cf. Fap 10,38) şi să mergem împreună în parcurgerea pelerinajului pământesc.

În acest sens, Biserica noastră locală de Iaşi, prin intermediul oficiilor, asociaţiilor, congregaţiilor şi parohiilor, a organizat sâmbătă, 11 mai, pelerinajul bolnavilor şi al lucrătorilor sanitari la Sanctuarul Maicii Domnului din Cacica, zi prilejuită de anticiparea comemorării apariţiilor de la Fatima. Aici, medicul divin, Isus Cristos, ne-a primit pe toţi fără bilet de trimitere, atât de necesar când mergem la un medic de specialitate, ne-a pansat rănile şi ne-a tratat pe fiecare în parte cu uleiul mângâierii şi vinul speranţei.

Rugăciunea sfântului Rozariu, celebrarea sacramentului Reconcilierii, participarea activă la Sfânta Liturghie, celebrată de episcopul emerit Petru Gherghel, şi ora de adoraţie au constituit momentele principale ale unei zile presărate cu multe haruri.

Urmând îndemnul Mariei, tămăduitoarea bolnavilor, de a face tot ce ne spune Fiul ei, am pus pe altar, împreună cu jertfa lui Cristos - aşa cum ne-a invitat părintele predicator Alois Bulai - jertfele noastre, frânturile noastre de rugăciuni pe care nu le mai terminăm niciodată din cauza durerilor; junghiurile pe care le purtăm; ofurile tuturor celor care stau în spatele bolnavilor şi vor să spună că s-au săturat; stângăciile incapacităţii noastre de a face cele mai mici, dar vitale lucruri. Dumnezeu transformă toate suferinţele, lipsurile, neajunsurile şi problemele noastre în semne ale intervenţiei sale iubitoare. Mângâierea tuturor celor care simt întunericul singurătăţii, care poartă în adâncul fiinţei lor un bolovan care le sufocă speranţa vine din faptul că sunt fii răscumpăraţi prin Isus Cristos, iar dacă sunt fii, sunt şi moştenitori prin Dumnezeu (cf. Gal 4,7).

În calitate de creştini, în faţa suferinţei altora suntem chemaţi să mângâiem şi să oferim speranţă. Compasiunea nu trebuie să devină doar un emoticon cu o lacrimă în colţul ochiului. De câte ori, în tratarea unui bolnav, dincolo de tehnologie, ghiduri şi protocoale nu este mai importantă apropierea! Căci uneori o mângâiere, un cuvânt, un gest este mai bun decât orice medicament.

Într-o atmosferă plină de rugăciune, toţi cei prezenţi au trăit în biserica plină din Cacica o experienţă de iubire şi au primit din partea Domnului, prin mijlocirea Fecioarei Maria, o îmbrăţişare profundă de apropiere care i-a învăluit şi i-a mângâiat, dăruindu-le bucuria unei inimi reînnoite şi pline de speranţă.