Prelucrare de pr. Felician Tiba
Câţi dintre noi, când eram mici, nu ne-am făcut dreptate cu pumnul!? Mai şi încasam, dar mai şi dădeam! Uneori, fuga era ruşinoasă, dar era şi sănătoasă. Era un stil pe care îl preluai de la generaţia mai mare. "Dacă nu te aperi tu, nu te apără nimeni", spuneau prietenii mei mai mari. "Învaţă să te descurci!"
Cu o astfel de concepţie de "băiat de oraş" m-am prezentat la bunicii mei la ţară. Era prima mea vacanţă fără părinţi, doar cu bunicii. Curând am început să "aplic legea" pe uliţă. "Dacă nu te aperi tu, nu te apără nimeni!" Nu am uitat regula numărul 1 pe care am învăţat-o de la prietenii mei! Doar că, spre deosebire de ceea ce experimentam la oraş, aici, la bunica, în noua realitate în care mă aflam, era altceva. Cum să-i loveşti pe copiii firavi?! Dar de ce să-i loveşti?!
M-am găsit deodată în mijlocul unui grup de copii cărora nu puteai să le reproşezi decât faptul că nu aveau nimic de împărţit cu tine la modul violent.
Într-o zi, că nu puteam să las regula nepusă în practică, m-am luat de un copil al cărui frate mi s-a părut că s-a uitat urât la mine. Cum aşa, eu care veneam de la oraş să fiu umilit de unul care umblă prin colbul de la ţară?! Şi am sărit la gâtul lui!
Auzind de marea mea ispravă, bunicul şi bunica, înştiinţaţi de către părinţii copilului, m-au băgat în şedinţă.
"Ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!", avea să-mi spună bunicul cu o voce gravă. Cum să-l loveşti pe un copil pe care nici nu-l ştii?! Şi chiar dacă îl ştii, cu atât mai puţin trebuie să-l loveşti, pentru că prietenia legată în copilărie nu se uită niciodată. Şi m-a pus să-mi cer iertare, o lecţie pe care nu am uitat-o nici astăzi şi din care încă mai trag foloase. (Cosmin)
