Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Când eram mic, am perceput iubirea ca pe "un a da şi un a primi". Dacă îi ofeream unei fete o ciocolată şi o primea, fără doar şi poate, la rândul ei mă iubea! Nu m-am gândit niciodată că o ciocolată face bine oricui o primeşte. Eram atât de naiv să cred că ciocolata poate reglementa legătura de iubire dintre două persoane! Nu vă spun câtă ciocolată am oferit şi la câte persoane!

Mai târziu am înţeles că trebuie să vii şi cu "texte". Să-i spui fetei cât de frumoasă este, cât de mult îţi place de ea şi cât de mult te-ai bucura dacă ar accepta să-ţi fie prietenă.

A urmat apoi etapa "Oracolelor", acele caiete pe care adolescenţii le ofereau spre completare doar acelor persoane care "meritau". Câte reviste de top internaţional au fost sacrificate atunci pentru imaginile actorilor care aveau rolul să însoţească fie poeziile, fie proza care exprimau "iubirea" pentru persoana care te învrednicea să-i completezi "Oracolul".

În sfârşit, a sosit şi timpul "discotecilor". Singura preocupare pentru această etapă era că timpul trecea foarte repede, iar ea, "prietena", trebuia să fie la ora "D" acasă.

Ce ţi-e şi cu iubirea asta! Să treci de la ciocolată la Oracol, să plăteşti biletul de intrare la discotecă şi să te vezi nevoit să rămâi singur de la o anumită oră, iar tu să arzi din dragoste pentru o persoană anume, nu e uşor. Sau mai bine spus, nu a fost uşor.

A venit însă vremea să plec de acasă, asemenea atâtor colegi de-ai mei. Am plecat departe, mai întâi la şcoală, iar mai apoi la serviciu. Au trecut anii, iar acea iubire, "stângace" de atâtea ori, a început să se maturizeze.

Mi-am dat repede seama că nu ciocolata sau Oracolul sau discoteca sunt căile de a cuceri o inimă de fată, ci mai degrabă omul în totalitatea lui, tânărul bine educat, manierat, care vorbeşte frumos şi fără să ridice glasul, tânărul care se ţine de cuvânt atunci când promite ceva, care nu este arogant, care ştie să salute, să zâmbească şi chiar să facă o glumă la momentul potrivit. Am înţeles că Dumnezeu a rânduit familia şi că orice familie are la bază un bărbat şi o femeie. Am înţeles mai apoi că, dacă Dumnezeu nu mă cheamă la Preoţie sau la viaţa consacrată, una dintre multele tinere din jurul meu va fi viitoarea mea soţie. Prin urmare, trebuia să vină doar momentul. Şi a venit!

Într-o zi, după o Liturghie de duminică, în faţa bisericii, mai mulţi tineri îşi împărtăşeau bucuriile şi încercările experimentate de-a lungul săptămânii. Printre ei, o tânără, cu o mică nuanţă creolă, cu un zâmbet şugubăţ şi cu o exprimare lingvistică impecabilă, îmi atrage atenţia. Era prima licărire serioasă de iubire! Nu ştiu de unde am avut atâta curaj să-i spun cât de mult îmi place cum vorbeşte şi cât de frumos îi stă părul. Era totul atât de armonizat în ea, încât mi-am zis: "Ea este!". Şi ea a fost!

Alături de ea am înţeles ulterior că iubirea înseamnă să vrei binele persoanei pe care Dumnezeu ţi-a oferit-o în dar. Este vorba de un bine concret, un efort zilnic, susţinut de credinţă, dar şi de speranţă. Să-l accepţi pe celălalt fără dorinţa de a-l schimba pentru că aşa îl vrei tu, să-l înţelegi în modul său de a fi bărbat sau femeie, să-i spui în fiecare zi cât de mult contează că-l ai alături. Vorbesc de o iubire care este de la Dumnezeu şi care, în planul său tainic, îi cheamă pe oameni mereu la ceva măreţ. Câte aveam să descopăr alături de soţia mea! Am construit împreună o casă şi o familie... (Vlad)