de pr. Ioan Balan
Noi, oamenii, naştem aşteptări cu duiumul, creăm iluzii în cerul nostru pictat de dorinţe, pentru ca mai apoi să ne trezim cu deziluzii amare ce scâncesc în inima tremurândă de tristeţe. Ni se fac promisiuni care ne molipsesc sufletul cu speranţă.
Când suntem bine, totul pare frumos, dar când necazurile ne invadează, devenim din ce în ce mai singuri. Şi singurătatea doare! Odată cu trecerea anilor, puterile ne părăsesc, viaţa se scurge galopând peste luni şi ani, iar cercul de familiari, prieteni şi cunoscuţi devine din ce în ce mai mic, în timp ce numărul pilulelor creşte în sertarul cu medicamente. Iubim şi suntem uitaţi, muncim fără pauză şi devenim obosiţi, facem atâta bine şi primim deseori nerecunoştinţă. E foarte posibil să fi experimentat cu toţii uitarea, în special atunci când totul devine cenuşiu şi apăsător şi chiar avem nevoie de prezenţa cuiva, un umăr pe care să plângem, o prezenţă care să ne fie aproape, un cuvânt care să ne întărească, un sfat care să ne lămurească, un zâmbet care să ne însenineze, o mână care să ne ridice, un ochi care să ne vadă, o răbdare care să ne suporte, o săgeată care să ne arate calea, un pat care să ne odihnească, un medicament care să ne vindece, o inimă care să ne iubească, o ureche fină care să ne audă şi să ne asculte, un preot care să ne ierte, un medic care să ne vindece...
Când ne-a venit rândul, şi ne-a venit sigur, am sperat ca celălalt, cu chip de om, să ni se alăture în singurătatea nevoilor noastre, în prea sătula şi amara cavernă a lipsurilor de tot felul. Am ascultat cu atenţie golul în speranţa că poate vine cineva să ne simtă, să ne iubească, să ne aprecieze, să ne ridice şi să ne umple cu prezenţa sa. Şi unii rămân tot singuri cu ochii fixaţi pe uşa inertă, ţintuită de pânzele perfecte ale artiştilor păianjeni. Lumea ne uită şi oamenii ne neglijează atunci când nu le mai suntem de vreun ajutor.
În tăcerea camerei se aud paşii Străinului ce se apropie în vârful picioarelor pentru a nu ne tulbura singurătatea. Este el, Omul-Dumnezeu! Este el, cel care se apropie cu paşi mărunţi pentru a nu ne strivi, pentru a nu ne deranja. Nu dă greş niciodată celor care-i imploră prezenţa. Nu uita: "Când în viaţa ta nu vine nimeni, cu siguranţă va veni Dumnezeu"!
