de Vlad Ropotică
Unul dintre sloganurile foarte la modă, mai ales în aceste zile, este "Love is Love". Cu alte cuvinte, dragostea nu poate fi îngrădită de nimic, de nicio regulă socială sau morală. Iar dacă cineva spune altfel, e imediat aplicată ştampila: "discurs al urii". Mai mult, ni se atrage atenţia nouă, creştinilor, că Isus a avut un mesaj al iubirii şi tot mesajul creştin trebuie redus la ideea iubirii. Problema este ce înseamnă, de fapt, a iubi?
Şi pentru că am menţionat mediul secular, trebuie să recunoaştem că şi în mediul religios acest verb, a iubi, este folosit foarte des şi nu mereu cu sensul corect. Ni se spune mereu să avem dragoste unii faţă de alţii. Auzim că faptele noastre trebuie să fie "pline de iubire", gesturile şi vorbele noastre, de asemenea. Din păcate, acest discurs a diluat foarte mult semnificaţiile înalte ale credinţei creştine. În mediul religios creştin, în general vorbind, asistăm la o îndulcire adesea deranjantă a vocabularului nostru. Termeni care vin din arealul iubirii romantice au trecut în limbajul religios - tandreţe, gingăşie, alean. Nu mă refer aici la metafore, la acel discurs liric, poetic, predispus la asemenea termeni, ci chiar la kerygma creştină, la actul de proclamare a credinţei. Ce mai înseamnă creştinismul astăzi? O declaraţie de iubire. Iar această abordare, nu de puţine ori, conduce la o concluzie eronată. Dacă iubeşti, nu poţi avea o abordare prea directă, prea abruptă. Nu poţi evalua sau mustra. Nu poţi îngrădi şi reglementa. Morala este pusă între paranteze şi accentuăm că, dincolo de ceea ce este bine sau rău, este iubirea. Totul este posibil pentru că iubeşti.
Dar revin: Ce înseamnă a iubi? Aici, construim gândirea noastră pe ideea unui sentiment. A iubi înseamnă a simţi. E o chestiune de "feeling", pe care nimeni nu are voie să o măsoare sau să o evalueze. Dacă eu iubesc aşa, dacă eu simt aşa, cine eşti tu să mă judeci? Iată un refren al noilor generaţii. Iubirea ca scuză şi pretext pentru orice fel de comportament. Ceea ce este adevărat şi drept păleşte în faţa a ceea ce simt. Cred că, pe undeva, am ratat definiţia iubirii.
Cineva mi-ar putea atrage atenţia spunând: "Chiar Cristos şi apostolii săi au vorbit despre iubire". Nu a scris Sfântul Paul celebrul elogiu al iubirii către Biserica din Corint? Nu este Sfântul Ioan recunoscut pentru atenţia oferită acestui nobil sentiment uman? Absolut. Şi cred că de la aceşti doi giganţi ai credinţei putem învăţa şi mai bine ce este, de fapt, iubirea, definită corect. Mai întâi, dacă privim la excepţionalul text al Sfântului Paul, vedem că iubirea despre care vorbeşte el este una silenţioasă, altruistă, negândindu-se la propria imagine sau plăcere, una care "se bucură de adevăr" şi respectă buna-cuviinţă. Nu prea seamănă cu definiţia actuală, nu-i aşa?
Dar cireaşa de pe tort vine tocmai de la aliatul aparent al "Love is Love", şi anume Sfântul Ioan. În prima sa scrisoare, apostolul elogiază iubirea, dar ne oferă şi câteva avertismente: iubirea să fie nu din vorbe, ci prin fapte. Iubirea să nu fie orientată către poftă, către plăcerea egoistă, care este trecătoare. Iubirea să nu fie amorală, ci mereu bazată pe adevăr.
În tradiţia seculară, catolică, iubirea nu este un sentiment, ci o acţiune, un act al voinţei. Aşa cum afirma Sfântul Toma de Aquino, a iubi nu înseamnă a simţi palpitaţiile inimii, ci a dori sincer binele celuilalt. Atunci, a afirma că iubirea trebuie să ţină cont de norme şi limite morale nu mai este un discurs al urii, ci o dovadă a dorinţei de bine pentru viaţa şi destinul celuilalt, o dovadă de iubire.
