Prelucrare de pr. Felician Tiba
Prima dată când m-am lovit de această expresie a fost pe la opt ani când, fără să mă întrebe pe mine, mama a vorbit cu părintele paroh să fac Prima Sfântă Împărtăşanie. Eu vedeam că merg anumite persoane şi primesc ceva de la părintele, dar pentru că în general erau persoane mari, foarte rar copii, am crezut că e doar pentru adulţi. În consecinţă, trebuia să mai aştept până să mă fac mare.
Mai în glumă, mai în serios, ca să fiu acceptat, părintele a spus că, dacă învăţ Catehismul, mă primeşte; evident că era vorba de o sinteză a Catehismului, cea pe care copiii o folosesc pentru Prima Sfântă Împărtăşanie.
Aşadar, mi-am luat misiunea în serios. Chiar dacă mama nu mă întrebase dacă vreau, mi-am zis că trebuie să vreau! M-am apucat de învăţat primele întrebări, dar cu fiecare parcă deveneau din ce în ce mai grele.
Supărat pe decizia mamei şi pe dificultatea întrebărilor din Catehism, m-am dus la mama şi i-am zis că eu nu vreau să primesc Sfânta Împărtăşanie. "Nu pot şi gata! Nu intră nimic! Nu am înţeles nimic!" La care ea, cu tact şi răbdare, mi-a spus: "În viaţă nu există nu pot! Încearcă şi vei vedea că o să poţi!". Şi m-am apucat din nou...
Nu după mult timp, ştiam deja jumătate din Catehism. Când am luat din nou legătura cu părintele şi i-am spus cât ştiu, mi-a zis plin de satisfacţie: "Mai ai puţin şi poţi da şi la seminar!". Aceasta m-a încurajat şi mai mult, iar pe mama a făcut-o mândră de mine.
Acum şi eu sunt parte dintre cei mulţi şi "mari" care merg să-l primească pe Isus din Sfânta Împărtăşanie şi aceasta pentru că am învăţat de la mama că în viaţă nu există nu pot. (George)
