Pagină realizată de pr. Felician Tiba

La căsătoria fiicei mele mi-a fost dat să aud, printre altele, de la părintele care a predicat: "Începând de astăzi, nu mai trebuie să ascultaţi de tata şi de mama, ci doar unul de celălalt". Ca mamă de fată, o spun la modul cel mai sincer, m-am simţit jignită. Cum să spui că un copil, fie el şi căsătorit, nu mai trebuie să asculte de părinţi?

Nu i-am spus niciodată fiicei mele cât de mult m-au rănit acele cuvinte spuse într-un cadru atât de solemn, de faţă cu atâta lume. Până la urmă, nu cadrul conta, ci ideea în sine. Să nu mai asculte de părinţi... Era prea mult!

În sfârşit, timpul a trecut, s-a terminat Liturghia, s-a terminat şi nunta şi fiica mea împreună cu soţul ei s-au mutat într-o casă, pentru început cu chirie, pentru ca mai apoi să înceapă să-şi construiască o casă a lor. Amândoi aveau servicii bune, bine remunerate, astfel încât îşi puteau permite să înceapă deja construirea ei.

Trebuie să spun că pe undeva m-a deranjat faptul că nu ne-a întrebat şi pe noi cam cum să fie casa, câte camere să aibă şi cum să fie aşezate, din ce materiale să fie făcută, dar mi-am zis: "Cu siguranţă ştiu ei ce au de făcut!". Oricum, pentru că ei continuau să meargă la serviciu, eram noi cei care duceam de mâncare muncitorilor, noi ne ocupam să fie mereu cineva din familie la faţa locului, astfel încât, dacă ar fi fost vreo problemă, să se rezolve repede.

Problemele au început să apară la finisaje şi amenajări. Eu cu soţul vedeam altfel problemele, ei, în schimb, parcă ignorându-ne în mod intenţionat, făceau mereu contrar părerii noastre. De ce să pui o gresie atât de scumpă în baie? Sau de ce să pui o faianţă care nouă ni se părea că nu are nimic de-a face cu unitatea băii? Bucătăria, la fel, ce gresie, ce faianţă, ce mobilier! Ei spuneau că sunt moderne, dar nouă ni se păreau rupte de realitate. Nu erau practice, aveau încorporate tot felul de lumini, ceea ce ar fi presupus un cost al energiei electrice destul de mare. În zadar am insistat, ei o ţineau pe a lor şi făceau cum spuneau ei.

Într-una dintre zile, au venit pe şantier şi cuscrii care, pentru că erau din altă localitate, nu se implicaseră atât de mult în construirea casei copiilor. Cu un aer de superioritate şi fără să ştie zbuciumul nostru interior, au început să facă fel şi fel de observaţii de care - şi aici m-a deranjat foarte mult - copiii au ţinut cont. Adică pe noi, care am fost alături de voi tot timpul, care v-am ajutat cu prezenţa noastră, cu mâncare pentru muncitori, pe noi nu ne-aţi ascultat şi aţi decis voi cum aţi vrut, dar aţi făcut cum au spus cuscrii, pentru că erau părinţii ginerelui şi au venit la "inspecţia" finală". Eu, personal, m-am simţit umilită! Iar umilinţa a mers până acolo că, la îndemnul lor, au dărâmat un perete şi au lărgit o cameră, pentru că, spuneau ei, "copiii trebuie să aibă un spaţiu mai larg să se joace". Noi nu le cerusem să dărâme pereţi, ci doar să fie mai atenţi la anumite detalii de amenajare şi finisaje. Mă supărasem atât de tare pe ei, că l-am luat pe soţ şi am plecat acasă. Recunosc, m-am purtat ca un copil, dar m-am simţit rănită.

Ajunşi acasă, am văzut o fotografie de-a lor de la nuntă. Era frumos înrămată şi pusă pe o vitrină. Cum mă uitam la ea, oarecum cu privirea dusă departe şi cu gândurile la fel, mi-au venit în minte cuvintele părintelui de la predică: "Începând de astăzi, nu mai trebuie să ascultaţi de tata şi de mama, ci doar unul de celălalt".

M-a deranjat că ginerele a ascultat de părinţii lui şi, trebuie să o spun, a deranjat-o puţin şi pe fiica noastră, dar dacă fiica noastră ar fi ascultat de noi, nu cumva la fel l-ar fi deranjat şi pe ginerele nostru? Prin urmare, părintele chiar avea dreptate: da, mirii, începând din ziua nunţii, trebuie să asculte doar unul de celălalt. Sigur că părinţii trebuie respectaţi până la finalul vieţii şi după însoţiţi cu multe rugăciuni, dar noii soţi trebuie să asculte doar unul de celălalt. După această experienţă, acum sunt şi mai convinsă că părintele a avut dreptate. (Cecilia)