de Vlad Ropotică
Odată cu apropierea iernii, lumea intră în febrilitatea aşteptării sărbătorilor. Muzică, decoraţiuni, promoţii, brazi, ghirlande, campanii comerciale, toate se înghesuie să facă din finalul de an o perioadă de exaltare şi entuziasm. Dintre toate simbolurile asociate Crăciunului, două sunt omniprezente - figura bătrânelului simpatic aducător de cadouri şi lumina, în diversele ei forme şi culori.
Puţini ştiu însă, şi pe şi mai puţini îi şi interesează, că Moş Crăciun nu este un personaj inventat. Da, poveştile despre reni şi desanturi în rapel prin acoperiş sunt pline de fantezie, dar personajul în sine este cât se poate de real. În limba română i-am spus asemenea sărbătorii - Crăciun -, dar în multe dintre graiurile lumii, moşul îşi mai păstrează numele dat de doi părinţi creştini acum mai bine de 17 veacuri. I se spune Santa Claus, Sinterklaas sau, în tradiţia veche britanică, Old Saint Nick.
Dorinţa de a dubla sărbătoarea, şi mai ales numărul cadourilor, a făcut ca bătrânul episcop al Myrei, Nicolae, să fie pomenit de două ori. O dată în ziua lui de sfânt, 6 decembrie, şi o dată în ziua de Crăciun, când sub mantie, înroşită mai recent, aduce cadouri şi bucurie atât celor mari, cât mai ales celor mici. Pentru un gând bun, haideţi să-i facem o vizită moşului acolo unde trupul i se odihneşte de mai multe veacuri.
Pe ţărmul sudic al cizmei italiene stă o cetate veche de marinari, nu la fel de celebră precum suratele nordice - Veneţia ori Genova -, dar cândva la fel de bogată şi mai ales îndrăzneaţă. Această îndrăzneală a făcut ca marinarii ei, ai cetăţii Bari, să meargă până pe ţărmurile Anatoliei (Antalya de astăzi) şi să aducă în mare secret (să fure, de fapt) relicvele sfântului, pentru a le aşeza în bazilica ce avea să-i lege pentru totdeauna numele de cetatea bareză, Basilica "San Nicola" din Bari.
Vizitatorii pot observa că dincolo de zidurile masive, parcă de cetate, este o frumoasă, deşi austeră, biserică, ce îmbină atât în stil, cât şi în duhul rugăciunii, Bizanţul şi Roma. Creştini din toate colţurile lumii, catolici şi ortodocşi deopotrivă, vin la sfântul copilăriei. Şi nu e doar atât. Spuneam că şi lumina are rolul ei în poveştile de sezon. Aici, la Bari, în Bazilica "Sfântul Nicolae", există un obiect interesant.
La prima vedere pare o corabie medievală, asemenea aceleia care a adus din Asia Mică relicvele sfântului până pe ţărmul italian. Imaginea aurită a sfântului, pe mijlocul corabiei, confirmă această ipoteză - este redat actul de "bravură" al marinarilor barezi. Dar, dacă privim mai atent, vedem că barca este de fapt o candelă. O candelă însă ciudată. O candelă dublă, cu două locaşuri pentru alimentarea cu ulei. Unul la provă şi unul la pupă, după cum ştiau marinarii că trebuie semnalizate corăbiile. Dar, şi mai ciudat, este faptul că nu este o candelă dublă clasică, pentru că, deşi are două locuri de alimentare, fitilul este doar unul, la mijloc, chiar deasupra capului sfântului.
În zilele importante, la marile sărbători, în seara zilei de 5 decembrie sau cu ocazia unor evenimente cruciale, un preot sau chiar un ierarh ortodox, împreună cu episcopul catolic aprind candela. Toarnă ulei, fiecare pe câte o parte şi apoi, fiecare cu câte o lumânare, îşi unesc flăcările pentru a aprinde fitilul. Două capete, o singură flacără.
O imagine diferită a luminii Sfântului Nicolae, dar o imagine care spune atât de multe despre unitate, despre modul în care sfinţenia adună şi cheamă oamenii să meargă împreună, despre diferenţele noastre care sunt puse împreună, pentru ca prin ceea ce ne uneşte să oferim aceeaşi lumină, pe cea a sfinţeniei.
