de pr. Lucian-Iosif Dumea, OFMCap.
Cu ani în urmă, această întrebare era adresată copiilor încă de pe băncile şcolii generale. Cu siguranţă, cei care au început să aibă fire albe îşi amintesc. Mai este astăzi actuală această întrebare în rândul adolescenţilor, al tinerilor?
Întâlnind, aproape zilnic, elevii Liceului Teologic "Fericitul Ieremia" din Oneşti, am impresia că întrebarea rămâne, nuanţele însă s-au schimbat. Şi este normal. Trăim într-o societate total diferită. Şi pe timpul meu, şi astăzi, se cere un discernământ; mai exact, se cere capacitatea de a pătrunde, a judeca, pentru ca mai apoi să dai valoarea adevărată fiecărui lucru, fiecărei emoţii şi senzaţii. În primii ani din viaţă suntem într-o continuă explorare a lumii exterioare.
Cine este tată sau mamă are de dat multe răspunsuri celor mici. Odată cu trecerea anilor, lucrurile se schimbă. Prin răspunsurile primite, dar mai ales prin capacitatea de observare a comportamentelor celor mari - foarte dezvoltată în primii ani -, lucrurile, obiectele şi fenomenele naturii prind formă în interiorul nostru, însoţite, în general, de emoţiile şi senzaţiile celor mai mari de lângă noi. Cu acest bagaj, ajunşi la vârsta priceperii, putem începe un proces de discernământ. Discernem în baza a ceea ce am primit în diferite forme; exemplu, îndemnuri, reproşuri, explicaţii, corecţii etc. Pătrundem, judecăm, dăm valoare în baza a ceea ce am primit de la societatea în care am crescut. Toate acestea au prins rădăcină în fiecare dintre noi.
Înţelegând acest lucru, dragi părinţi, dragi educatori, dragi cateheţi, ne dăm seama cât de mare este responsabilitatea fiecăruia dintre noi în viitorul proces de discernământ al adolescenţilor şi al tinerilor. Dacă în prima parte a vieţii noastre suntem predispuşi să explorăm lumea exterioară, ajunşi la vârsta adolescenţei, lucrurile se schimbă. Prioritară devine lumea noastră interioară. Procesul de discernământ capătă nuanţe diferite. Se produce o adevărată criză internă, care se exprimă prin diferite forme de revoltă exterioară. Mulţi părinţi, dar mai ales mulţi adolescenţi nu înţeleg valoarea acestui moment al vieţii lor. Tot acest proces este un har, un dar de la Dumnezeu. Fiecare dintre noi este unic în faţa lui Dumnezeu, iar el îşi doreşte să descoperim acest lucru. Adolescenţa este o perioadă în care suntem invitaţi să pătrundem, să judecăm şi să descoperim întâi de toate valoarea noastră ca persoană unică. Fericitul Carlo Acutis, un adolescent de 15 ani, spunea acest lucru printr-o imagine foarte frumoasă: "Toţi ne naştem originali, unici, însă mulţi mor ca nişte fotocopii".
Spuneam la începutul acestui articol că astăzi nuanţele sunt diferite, referitor la întrebarea legată de un drum vocaţional. Mai mult ca oricând, date fiind circumstanţele societăţii pluraliste şi multitasking în care trăim (legat de viteză, evoluţie, productivitate, eficienţă, lucruri materiale), un discernământ vocaţional poate începe prin rugăciunea sub formă de întrebare a Sfântului Francisc: "Cine eşti tu, Doamne, şi cine sunt eu?". Având un bagaj primit de la părinţii şi educatorii voştri, trăind în mijlocul societăţii de astăzi, al anturajului de prieteni şi colegi, provocarea cea mai mare este însăşi perioada adolescenţei şi a tinereţii pe care o trăiţi. Acesta este darul lui Dumnezeu pentru voi.
Vă invit să pătrundeţi, să judecaţi şi să daţi valoare vieţii voastre, întâi de toate plecând de la cuvintele lui Dumnezeu, exprimate atât de frumos de psalmist: "Tu eşti Fiul meu, eu astăzi te-am născut" (Ps 2,7). Un discernământ al fiecărei vocaţii, fie la viaţa de căsătorie, fie la viaţa consacrată sau de Preoţie, începe prin a ne descoperi unicitatea noastră, nu specialitatea, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Dumnezeu să vă binecuvânteze, dragi adolescenţi, dragi tineri, şi călătorie frumoasă!
