de pr. Ioan Balan
Este atât de frig în lume! Privesc termometrul. Săracul de el, a uitat ce este căldura! Vântul de afară se zbenguie nestingherit măturând tot ce întâlneşte în cale. Alerg spre fereastra frumos împodobită de steluţele de gheaţă pe care le îndepărtez pentru a privi mişcările perfecte ale dansului fulgilor de zăpadă. Observ cerul lumii pictat de dorinţele muritorilor. Sunt multe dorinţe!
Încerc să nu mă gândesc la nimic; stau pur şi simplu şi privesc lăsându-mi memoria să mă poarte în trecut, în vremea feerică a amintirilor ce formau viaţa în care Vieţuitorul m-a umplut pe mine, boţul de humă, cu firimiturile eternităţii, dorindu-mi veşnicia. Gândurile nasc alte gânduri, şi gândurile capătă glas. Cine poate să-mi dăruiască veşnicia?, strigă tăcut gândul în mine. Privesc din nou pe fereastra ce mă deschide spre spectacolul lumii. Văd oameni grăbiţi, copii ce se joacă, tineri ce se ţin de mână, bătrâni ce calcă apăsat pământul, iar în depărtare se aud clopoţeii ce zugrăvesc atmosfera cu dulcele lor glas. Şi gândul revine cu acelaşi refren: Cine mă poate umple de veşnicie?
Ies timid din casă atârnându-mi haina cea groasă pe spate şi fac câţiva paşi; privesc cerul şi caut veşnicia. La vreo două străduţe aud chemarea clopotului din turla vechii biserici. Paşii şi-au continuat drumul. Am trecut prin faţa lăcaşului şi am auzit glas de colind în el; am intrat din curiozitate şi am ascultat repetiţia corului de copii ce se pregăteau pentru spectacolul de Crăciun. Ochii mi-au căzut pe ieslea cu figurine, beteală şi luminiţe din faţa altarului. Bătrânul meu gând îmi tot dădea târcoale: Hei, de unde ai în tine setea de veşnicie?
Am privit la cei doi părinţi ce-şi admirau copilul în tăcere. Erau de o gingăşie ce-ţi umple ochii de frumos. Un copil cu totul special: Isus întrupat. Abia acum, pe nerăsuflate, am început să mă hrănesc cu firimiturile veşniciei. Am înţeles! Am înţeles că veşnicia a coborât pe caldarâmul istoriei, în pulberea pământului, purtându-ne cerul în spate pentru a coase cu fir de sânge haina ruptă a universului. Dumnezeu Tatăl rosteşte, spre lumea aflată în aşteptare, Cuvântul sculptat în tăcerea timpului. Şi Cuvântul mă zideşte, intensifică în mine acea flacără ce stătea să se stingă din cauza frigului din lume şi a cuvintelor, a prea multor cuvinte, ce m-au lovit pe drumul întortocheat al lumii de sub cer. Dumnezeu vizitează cerul existenţei tale pentru a-ţi hrăni viaţa cu firimiturile veşniciei. Primeşte-le!
