de pr. Andrei Lorenţ
În mod normal, când ne gândim la ceea ce înseamnă cuvântul "vocaţie", înţelegem o chemare din partea lui Dumnezeu la viaţa de preoţie, căsătorie, viaţa consacrată sau la o misiune specială pe care cineva o trăieşte ca o vocaţie. Dar astăzi, când suntem "bombardaţi" din toate direcţiile cu tot felul de propuneri de a ne trăi viaţa într-un mod cât mai distractiv, mai avem timp să ascultăm o chemare din partea cuiva, cu atât mai mult din partea lui Dumnezeu?
Din propria experienţă îmi dau seama că este din ce în ce mai greu să ascultăm chemarea din partea lui Dumnezeu, suntem mai degrabă preocupaţi de a ne face o carieră cât mai frumoasă, de a avea cât mai mulţi prieteni, cât mai multe momente de distracţie. Aceste lucruri sunt bune, dar, dacă nu au la bază o chemare, sunt doar simple activităţi, fără nicio profunzime spirituală.
În prezent, trendul, din păcate, este dat de sfera online-ului care acaparează din ce în ce mai mult inocenţa copiilor, dictează idealurile adolescenţilor şi formează viitorii tineri din societatea noastră, care nu mai concep viaţa fără un univers al lor, rupt din lumea virtuală. Or, în astfel de circumstanţe, avem nevoie să conştientizăm că vor asculta din ce în ce mai puţin copiii şi, drept consecinţă, va dispărea şi terenul fertil al vocaţiei. De aceea, experienţele comunitare în care adolescenţii trăiesc împreună, învaţă să se joace, să se roage, să studieze pot deveni ambiente din care se poate naşte o vocaţie.
Devine din ce în ce mai greu ca un adolescent sau un tânăr să recunoască împlinirea sa dincolo de plăcerea imediată care se obţine destul de uşor, acest lucru fiind cauzat şi de faptul că mulţi dintre ei primesc totul încă din fragedă copilărie. Le este din ce în ce mai greu să facă un efort, un sacrificiu pentru o cauză nobilă, trăiesc într-un fel de anestezie pe care le-o oferă spaţiul virtual. Într-un astfel de context, vocaţiile se pot naşte doar în urma unei atracţii sau a unei "treziri", de aceea în viitor vor fi din ce în ce mai puţine, dar vor fi autentice.
Un rol esenţial în descoperirea propriei vocaţii îl are cunoaşterea a ceea ce îmi face bine, deoarece fericirea nu constă doar în satisfacerea unor nevoi, ci în descoperirea şi alegerea unei vocaţii. Odată cu declinul conştiinţei, cu controlul informaţiilor, cu absorbţia individului în mijloacele de comunicare în masă, cunoaşterea este limitată şi administrată. De aceea, omul are nevoie să se desprindă de aceste elemente pentru a putea fi liber. Deşi ar putea să facă acest lucru de unul singur, dacă ar avea o relaţie profundă cu sinele său, uneori este atât de prins, încât are nevoie de ajutorul cuiva pentru a se detaşa. Din această cauză el are nevoie de o persoană capabilă care să-l ajute să-şi răspundă la propriile nelămuriri pentru a-şi putea urma propria chemare.
Omul, mai mult ca oricând astăzi, are nevoie de un ghid care să-l călăuzească în alegerile pe care le face. Totuşi, problema cea mai mare este că el consideră că se poate descurca de unul singur datorită mijloacelor online la care are acces. Acest ghid nu este doar un simplu învăţat care oferă anumite informaţii, ci este vorba despre un ghid care atrage, care se dăruieşte şi îşi trăieşte propria viaţă ca pe o vocaţie. Pentru ca o vocaţie să se poată naşte, are nevoie la rândul ei de exemplul unei alte vocaţii împlinite, care, din păcate, nu se poate găsi în mediul virtual, ci doar în experienţa de viaţă a unei persoane carismatice. Iată de ce avem nevoie să trăim şi să ieşim din anestezia în care ne introduce sfera virtuală.
