de pr. Cristian Chinez
Despre tăcerea lui Dumnezeu se poate scrie mult. Şi totuşi, îţi trebuie un har special ca să ajungi s-o înţelegi. Conştient de acest lucru, Soren Kierkegaard se ruga astfel: "Să nu ne laşi să uităm vreodată că tu vorbeşti chiar şi atunci când taci; dă-ne, totodată, acea certitudine, atunci când suntem în aşteptarea venirii tale, că taci din iubire la fel cum vorbeşti din iubire. Astfel, fie că taci sau vorbeşti, eşti mereu acelaşi Tată, aceeaşi inimă paternă, şi când ne conduci cu glasul tău, şi când ne înalţi prin tăcerea ta". Profetul Ilie l-a întâlnit pe Dumnezeu, pe muntele Horeb, într-un "sunet de linişte adâncă", după care, îndată, a fost şi un glas, o glăsuire. Pe drumul spre Emaus, Cristos cel înviat a păşit îndelung în tăcere alături de cei doi ucenici frământaţi şi fremătători. După care, atunci când le-a vorbit, a ajuns să "ardă inima în ei".
Se pare că există un timp al tăcerii şi un timp al glăsuirii. Iar a-l simţi pe Dumnezeu înseamnă cu totul altceva decât ceea ce ne chinuim noi să experimentăm. Iată de ce Emmanuel Mounier scrie: "Faptul că-l simţim sau nu pe Dumnezeu este neesenţial. Ceea ce face mult rău e atunci când nu-l simţim decât cu chiu, cu vai". În timp ce susurul tăcerii poate deveni asurzitor...
