de sr. Monica Bogdănel, Surorile Providenţei
Slujitorul lui Dumnezeu Ciril Ioan Zohrabian s-a născut pe 25 iunie 1881, la Erzurum, oraş actualmente în Turcia. Părinţii, armeni autentici, deşi săraci, au transmis copiilor un extraordinar spirit de sacrificiu şi de caritate.
În anul 1898, a intrat în noviciatul părinţilor capucini din Istanbul. A fost hirotonit preot la 12 mai 1904. Imediat a fost destinat misiunii din Marea Neagră, mai precis în Erzurum, oraşul său natal. Aici s-a dedicat ministerului pastoral, direcţiunii spirituale, activităţii didactice, vizitării bolnavilor şi a numeroaselor sate din zonă.
Izbucnirea Primului Război Mondial l-a găsit la Istanbul, iar superiorii i-au interzis să se întoarcă în misiune. Această decizie providenţială l-a salvat de la exterminarea care s-a abătut asupra poporului armean, în genocid fiind ucisă toată familia sa.
A petrecut primele luni de război ca profesor şi capelan la Colegiul Fraţilor Şcolilor Creştine, dar în noiembrie 1914 a fost alungat împreună cu întreg personalul didactic al acestei instituţii. S-a retras la Constantinopol, la colegiul Sfântul Alois, unde locuiau fraţii capucini francezi, care au fost expulzaţi la 20 august 1915.
Între anii 1916 şi 1920, a ajutat grecii din Pont şi Anatolia, persecutaţi şi hărţuiţi. Au fost patru ani de misiune silenţioasă în lagărele de concentrare turcă. S-a îngrijit de sutele de fete armene rămase orfane în urma genocidului, iar în 1920 a pus la dispoziţia grecilor biserica şi conventul, fapt ce a condus la expulzarea sa. La 7 martie 1923, a fost capturat de poliţia turcă la terminarea unei Liturghii celebrate clandestin într-o baracă. Aici s-a încheiat slujirea sa în favoarea fraţilor persecutaţi şi a început timpul propriei mărturii. Tribunalul l-a condamnat la moarte prin spânzurare. A fost condus la închisoarea din Constantinopol, fiind supus teribilei metode de tortură turcă "palahán": i-au fost aplicate de cinci ori câte şaizeci de lovituri pe tălpile picioarelor. Apoi sentinţa de moarte i-a fost schimbată în cea de exil permanent.
S-a îmbarcat cu destinaţia Roma, pentru a se întâlni cu superiorii săi majori, dar s-a oprit la Corfú, la rugămintea arhiepiscopului, pentru a asista armenii de pe insulă. Pentru ei a fondat şcoli, colegii şi tabere, nu doar la Corfú, ci şi pe numeroasele insule din Marea Egee, la Atena şi în alte oraşe greceşti: totul cu puţine resurse economice, dar mereu cu o încredere nelimitată în Providenţă şi punând în joc abilităţile personale.
A rămas în Grecia între anii 1923 şi 1938. Din decembrie 1925 a fost superior al misiunilor pentru toţi armenii catolici rezidenţi în Grecia. A invitat la Atena fraţii capucini din Palermo. La 21 noiembrie 1938, este numit vicar patriarhal de Alta Gezira în Siria, deci o nouă destinaţie şi un nou câmp de apostolat. În anul 1940, este consacrat episcop la Beirut, cu titlul de episcop titular de Acilisene. Activitatea sa rodnică a început să deranjeze guvernul elen, care a decis supravegherea sa şi i-a obstaculat apostolatul, până la a-i refuza acordarea vizei de intrare şi şedere în Grecia.
Din cauza problemelor de sănătate provocate probabil de torturile la care a fost supus, la 12 iunie 1953 şi-a prezentat demisia din funcţia de episcop de Alta Gezira. S-a stabilit la Roma, unde a continuat activitatea caritabilă şi apostolică în favoarea armenilor. În acelaşi an, a fost însărcinat de Congregaţia pentru Bisericile Orientale să efectueze vizita apostolică a armenilor rezidenţi în America Latină. După această vizită, a putut participa la lucrările Conciliului Vatican II.
Şi-a petrecut ultimii ani de viaţă în conventul roman "San Fedele", unde a murit la 20 septembrie 1972. A fost înmormântat în biserica capucinilor de la Palermo.
