Biserica, adunare sau comunitate?
de pr. Eduard Patraşcu
Gândind la ce înseamnă în realitate Biserica, ar trebui să ne vină în minte aproape automat acele cuvinte ale lui Isus: "Unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt şi eu, în mijlocul lor".
Afirmaţia aceasta nu este doar ceva de conjunctură sau de context biblic; şi nici măcar doar o promisiune. Ceea ce Isus spune în Mt 18,20 este, înainte de toate, o certificare (un "Amin" - adică "aşa este") a ceea ce Dumnezeu a voit şi vrea să fie Biserica sa: nu doar o întrunire de oameni, ci o comuniune între oameni şi Dumnezeu. De fapt, Mt 18,20 reia acel "se va numi Emanuel, adică Dumnezeu este cu noi" din Mt 1,23 şi anticipează ultimele cuvinte spuse de Isus înainte de înălţarea la cer (cuvinte cu care se şi încheie Evanghelia după Sfântul Matei 28,20): "Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii".
Trebuie remarcat faptul că în toate textele mai sus citate, autorul foloseşte mereu verbul la prezent. Şi nu e întâmplător. Conştiinţa prezenţei Mântuitorului răstignit şi înviat era foarte puternică în discipoli şi în prima comunitate creştină. "După ce le-a vorbit, Domnul Isus s-a înălţat la cer şi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, iar ei, plecând, au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul lucra cu ei şi le întărea cuvântul prin semnele care-i însoţeau", se poate citi în Mc 16,19-20. De asemenea, primul discurs al lui Petru în ziua Rusaliilor pune accentul tocmai pe această prezenţă a lui Isus din Nazaret, răstignit de oameni, dar înviat de Dumnezeu. Iar Luca, fiind convins de această prezenţă reală, nu închipuită, adaugă: "Ei erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea [fraternă], la frângerea pâinii şi la rugăciune" (Fap 2,42), lăsând să se înţeleagă că modul discipolilor de a-şi trăi viaţa decurgea din conştientizarea intensă a acestei prezenţe. De altfel, contextul din Mt 18 ajută la înţelegerea mai adâncă a nevoii de a conştientiza că Biserica nu e doar o adunare mai mult sau mai puţin spontană sau poate chiar regulată de oameni. Nu se poate reduce la o ocazie de relaxare, eventual psihologico-mentală sau religioasă; nici la un furnizor de "produse spirituale", cu efecte dorite, eventual narcotice.
Biserica este înainte de toate întâlnire cu Dumnezeu, întâlnire care ar trebui să aducă şi să fortifice comuniunea cu el, Cel Viu şi prezent ("Fă-mă prezent prezenţei tale", se ruga Sfântul Ignaţiu de Loyola); iar din această comuniune să decurgă comuniunea responsabilă, iubitoare în adevăr cu semenii. Când Biserica este cu adevărat comuniune cu Dumnezeu, atunci se creează o comunitate completă de oameni: de aici decurg comportamente de credinţă autentică. Se vede cu uşurinţă în Mt 18 cum Biserica este deopotrivă garanţie a prezenţei reale a lui Dumnezeu (cf. v. 17), precum şi îndemn la abandonarea curajoasă a acelui "Sunt eu oare păzitorul fratelui meu?", atât de prezentă în adunările de oameni care nu sunt Biserică.
Nu ar fi nepotrivit să ne amintim de fiecare dată că Biserica e un dar; iar darul trebuie primit aşa cum este oferit de cel care-l dăruieşte. Efortul fiecărui doritor de Dumnezeu, de cel care se revelează prin tot ce comportă Biserica, este să înţeleagă darul, consistenţa darului, nu să-l redefinească, cu atât mai puţin să-l schimbe. Altfel, riscul de a transforma Biserica din comuniune cu Cel Înviat într-o adunare doar de oameni se dovedeşte a fi foarte mare.
