În dialog cu cititorii

• Anonim (Oţeleni). "Dragi lucrători din redacţia «Lumina creştinului» şi cei care citiţi aceste rânduri! Nu ştiu ce înseamnă pentru dv. sărbătoarea Învierii Domnului şi ce sentimente trezeşte în adâncul fiinţei dv., dar pentru mine are rezonanţă profundă. Bucuria şi veselia au fost la cote înalte în primii ani ai vieţii. Copil fiind, totul se învârtea în jurul familiei, al şcolii şi al bisericii. La inimă mi-au rămas şi sărbătorile pascale cu toate tradiţiile şi obiceiurile specifice. Ţin minte cum în Vinerea Mare, după-amiază, o ajutam pe mama să vopsească ouăle în coajă de ceapă. Atunci ne povestea, aşa cum se pricepea ea şi cum reuşeam noi să înţelegem, ceea ce a făcut Isus pentru noi. Îmi aduc aminte de toată curăţenia care se făcea în casă şi în curte în acele zile premergătoare sărbătorii. Dar toate acestea ar fi pălit dacă nu ar fi existat şi baia spovezii, împăcarea cu Dumnezeu prin sacramentul Reconcilierii. Vorbind despre sacramentul Spovezii, să vă spun ceva şi despre tata. Nu se spovedea prea des, doar de Paşti, iar dacă se mai întâmpla să fie şi o altă ocazie, notam în calendar. La Paşti era lege sfântă. Cu toţii la spovadă. Şi aceasta nu doar ca să împlinim o poruncă, a III-a a Bisericii, ci şi pentru a fi făpturi noi, cu inimi curate, şi astfel să putem pătrunde cu ochii inimii în misterul credinţei mântuirii noastre şi să avem acea bucurie a femeilor sfinte care în zorii dimineţii, mergând la mormânt, îl întâlnesc pe Domnul. Fără îndoială, ideea de bază în familia mea, prezentă şi astăzi, era aceasta: nu există sărbătoare adevărată fără spovadă şi împărtăşanie. Şi am înţeles şi mai bine acest lucru când, cu mai mulţi ani în urmă, vreo 15 să fie, bunica mea a fost internată într-un spital din Iaşi. Având o boală ce necesita un tratament mai îndelungat şi pentru a se evita riscul unei complicaţii, medicul a decis să o ţină internată. Dar venea sărbătoarea Paştelui. Şi ce să facă? Bunica era tot mai agitată. La începutul Săptămânii Sfinte, la vizita de dimineaţă, bunica i-a spus medicului că vine Paştele şi că ce sărbătoare este aceea fără spovadă şi împărtăşanie şi că ea trebuie să meargă neapărat la biserică. Bineînţeles, medicul s-a făcut că plouă. Ştia că nu poate fugi pe ascuns din spital, aşa că a insistat în zilele următoare. Cererea stăruitoare a dat roade. Aşa se face că medicul a reuşit să o convingă să rămână internată, spunându-i: «Capelă catolică nu avem în spital, dar vă promit că vă voi aduce personal un preot pentru a primi sfintele sacramente». Şi aşa a şi făcut! Cuvântul dat l-a respectat. După ce părintele a vorbit cu ea şi medicul i-a văzut chipul, a spus ceea ce Isus îi spusese femeii canaanence: «O, femeie, mare este credinţa ta!». În ceea ce mă priveşte, de aproape zece ani sunt plecat din ţară, şi pentru a ajunge la o comunitate catolică de români am de parcurs o distanţă destul de lungă. În primul an nu am reuşit să mă spovedesc... nici nu a fost sărbătoare pentru mine. Recunosc că îmi vine greu să ajung la biserică, dar când mă gândesc la credinţa bunicii, la învăţătura religioasă sănătoasă primită în sânul familiei, la legătura personală cu Dumnezeu, la exemplul pe care am obligaţia să îl dau copiilor, îmi spun: Ce sărbătoare a Învierii Domnului este aceea fără sacramentul Spovezii şi al Sfintei Euharistii? Problema mea cea mai spinoasă, din punct de vedere spiritual, cu care mă confrunt în această perioadă constă în faptul că nu reuşesc să îmi conving propriii copii să se apropie de sacramente. Ce argumente practice să le ofer pentru a-i stimula să se îndrepte spre scaunul de spovadă? Nu am linişte să ştiu că o fac doar de gura mea sau a soţiei. Vă doresc sărbători pascale binecuvântate, iar lumina lui Cristos care învie plin de mărire să risipească întunericul inimii şi al minţii fiecăruia dintre noi!"

Ne bucurăm că ne-aţi scris şi ne-aţi împărtăşit din trăirile copilăriei, dar şi experienţa de credinţă a bunicii. Este foarte important să ne amintim cu emoţie de lucrurile frumoase din copilărie şi să avem conştiinţa împăcată că am transmis generaţiilor viitoare tot ceea ce ne-au învăţat bunicii şi părinţii despre Dumnezeu. Prima biserică este familia, nu numai la şcoală sau la biserică trebuie să audă un copil despre Dumnezeu şi poruncile lui. Argumentul cel mai bun pentru copii sunteţi chiar dv. Continuaţi să vă rugaţi şi să participaţi la sacramente şi copilul o să vă urmeze exemplul. Nu fiţi creştin numai de duminică! În timpul săptămânii vă puteţi ruga şi în familie, seara, poate e un timp mai favorabil. Să aveţi un program stabilit de toţi membrii familiei (şi de copii), când toată lumea ştie că a venit ora de rugăciune. Vă felicităm pentru cuvintele: "Nu am linişte să ştiu că o fac doar de gura mea sau a soţiei" şi credem că vi se potriveşte perfect proverbul: "O conştiinţă liniştită este o pernă pe care poţi dormi bine". Vă mulţumim pentru urări şi aşteptăm să ne mai scrieţi!