Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii ne invită, în fiecare an, să luăm în considerare darul preţios al chemării pe care Domnul o adresează fiecăruia dintre noi, poporul său credincios aflat pe cale, ca să putem lua parte la proiectul său de iubire şi să întrupăm frumuseţea evangheliei în diferitele stări de viaţă. A asculta chemarea divină, departe de a fi o obligaţie impusă din exterior, eventual în numele unui ideal religios, este în schimb cel mai sigur mod pe care-l avem pentru a alimenta dorinţa de fericire pe care o purtăm înăuntru: viaţa noastră se realizează şi se împlineşte atunci când descoperim cine suntem, care sunt calităţile noastre, în ce ogor putem să le fructificăm, ce drum putem parcurge pentru a deveni semn şi instrument de iubire, de primire, de frumuseţe şi de pace, în contextele în care trăim. [...]

Această zi este dedicată, îndeosebi, rugăciunii pentru a invoca de la Tatăl darul de vocaţii sfinte pentru edificarea împărăţiei sale: «Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul lui!» (Lc 10,2). Şi rugăciunea - o ştim - este făcută mai mult din ascultare decât din cuvinte adresate lui Dumnezeu. Domnul vorbeşte inimii noastre şi vrea s-o găsească deschisă, sinceră şi generoasă. Cuvântul său s-a făcut trup în Isus Cristos, care ne revelează şi ne comunică toată voinţa Tatălui. În acest an 2024, dedicat tocmai rugăciunii ca pregătire pentru Jubileu, suntem chemaţi să redescoperim darul inestimabil de a putea dialoga cu Domnul, de la inimă la inimă, devenind astfel pelerini de speranţă, pentru că «rugăciunea este prima forţă a speranţei. Tu te rogi şi speranţa creşte, merge înainte. Eu aş spune că rugăciunea deschide uşa pentru speranţă. Speranţa există, dar cu rugăciunea mea deschid uşa» (Cateheză, 20 mai 2020). [...]

În acest timp al nostru este decisiv pentru noi, creştinii, să cultivăm o privire plină de speranţă, pentru a putea lucra cu rod, răspunzând la vocaţia care ne-a fost încredinţată, în slujba împărăţiei lui Dumnezeu, împărăţia iubirii, a dreptăţii şi a păcii. Această speranţă - ne asigură Sfântul Paul - «nu dezamăgeşte» (Rom 5,5), pentru că este vorba de promisiunea pe care Domnul Isus ne-a făcut-o să rămână mereu cu noi şi să ne implice în opera de răscumpărare pe care el vrea s-o împlinească în inima fiecărei persoane şi în «inima» creaţiei. Această speranţă îşi află centrul său propulsor în Învierea lui Cristos, care «conţine o forţă de viaţă care a pătruns lumea. Acolo unde părea că totul este mort, din fiecare parte tot apar vlăstare ale învierii. Este o forţă fără egal» (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 276). [...]

Aşadar, să ne ridicăm şi să pornim la drum ca pelerini de speranţă, pentru ca, aşa cum a făcut Maria cu Sfânta Elisabeta, şi noi să putem duce veşti de bucurie, să generăm viaţă nouă şi să fim artizani de fraternitate şi de pace.

Papa Francisc, din Mesajul pentru Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii 2024