de pr. Iosif Antili
V-aţi întrebat vreodată în ce anume constă forţa extraordinară de atracţie a creştinismului din vremea începuturilor? Putem găsi un răspuns la această întrebare în paginile Noului Testament.
În Biserica începuturilor era profund receptată prezenţa activă a Duhului Sfânt în viaţa membrilor comunităţii, iar creştinii aveau, de asemenea, o mare familiaritate cu cuvântul lui Dumnezeu (cf. Fap 17,10-11). De fapt, Duhul Sfânt şi Sfânta Scriptură sunt într-o relaţie profund dinamică. Din perspectivă biblică, un canal indispensabil de comunicare a creştinului cu Duhul lui Dumnezeu este cercetarea atentă a Scripturilor. Sfântul Apostol Petru evidenţiază această profundă legătură în celebrul pasaj din cea de-a doua scrisoare a sa: "Înainte de toate, să ştiţi aceasta: nici o profeţie a Scripturii nu se interpretează după propria părere a cuiva, deoarece profeţia nu a fost dată niciodată din voinţa omului, ci oamenii, conduşi de Duhul Sfânt, au vorbit de la Dumnezeu" (2Pt 1,20-21). Această profundă convingere cu privire la autoritatea divină a Scripturii le conferea creştinilor un sentiment solid de siguranţă, deoarece cuvântul lui Dumnezeu le lumina existenţa: "Şi avem şi mai sigur cuvântul profetic la care faceţi bine că luaţi aminte ca la o lumină ce străluceşte în loc întunecos, până când se va lumina de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre" (2Pt 1,19). În absenţa cuvântului lui Dumnezeu, creştinul riscă să umble haotic, lipsit de un reper solid de orientare şi devine incapabil să-i ajute şi pe alţii să găsească drumul corect. Aceasta pare să fie situaţia multor creştini de astăzi, care nu mai trăiesc sentimentul siguranţei pe care o conferă credinţa şi, prin urmare, nu mai sunt foarte convingători.
Revenind la comunitatea creştină primară, trebuie să spunem că forţa de atracţie a acesteia venea tocmai din siguranţa pe care i-o conferea familiaritatea cu Duhul Sfânt prin Scripturi. Creştinii dovedeau în faţa celorlalţi o fermitate şi o convingere demne de toată admiraţia. Erau "plini de Duhul Sfânt" (Fap 2,13-21), iar entuziasmul lor era contagios, aşa cum o ilustrează numărul impresionant al convertirilor (cf. Fap 2,37-41.47). Dinamica spirituală, ce le marca vieţile, îi ajuta pe creştini să descifreze sensul lumii şi sensul vieţii proprii: "Căci Duhul cercetează toate, chiar şi profunzimile lui Dumnezeu. De fapt, cine dintre oameni cunoaşte ceea ce este în om dacă nu duhul omului care este în [om]? Tot la fel, nimeni nu a cunoscut cele ale lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu" (1Cor 2,10-11). Privită din această perspectivă, Sfânta Scriptură ne provoacă mereu la deschidere spre noutatea lui Dumnezeu. Duhul Sfânt, prezent în orice pagină a Scripturii, mă interpelează personal, mă judecă, mă corectează, îmi revelează lucruri pe care nici nu mi le-am putut imagina vreodată. Dar mai simţim noi fiorul spiritual al Bisericii începuturilor? Sau am putea reaprinde în comunităţile noastre acel spirit? Un creştinism distant faţă de Scriptură este în egală măsură distant faţă de Duhul Sfânt. Fără acest dinamism spiritual fundamental, creştinismul devine flasc, fără vlagă, fără entuziasm şi, în consecinţă, neatractiv. Un creştinism insuficient de receptiv la prezenţa Duhului Sfânt şi neancorat profund în Scriptură ajunge să fie, în cele din urmă, un creştinism distant faţă de lume. Dacă vrem să redevenim atractivi şi convingători, este nevoie urgentă de recuperarea spiritului care anima Biserica începuturilor.
