de pr. Cristian Chinez
În zilele noastre, când se vorbeşte de regrete, de obicei se face referire la ceva venit cu întârziere, ba chiar când nu se mai poate face nimic. Poate de aceea se defilează şi la înmormântări cu sintagma "regrete eterne". Expresia seamănă cu o inscripţie ce ar părea desprinsă de deasupra intrării în iad. Căci cei care intră acolo cu aceasta se ocupă sau asta îi caracterizează: o veşnicie de regrete zadarnice.
Există însă şi regrete cu urmări benefice, ba chiar salvifice. Iar acestea mişcă lucrurile. Au un dinamism interior. Îndărătnicia regretată în cel mai scurt timp şi orientată în sens reparator este propusă ca model şi în evanghelie, exemplu fiind fiul care spune nu, dar se duce şi lucrează în vie. Fie că stă la începutul spontan al îndreptării lucrurilor, fie că este rezultatul unui şir întreg de experienţe dureroase (ca în cazul fiului risipitor), părerea de rău este combustibilul fără de care convertirea nu se poate mişca. Dar odată urnite lucrurile, urmează numaidecât un proces sau o procedură: înaintare progresivă pe calea urcătoare, cu disponibilitate totală spre reparare şi cu asumarea oricărui risc; ba chiar şi cu sacrificarea a tot ceea ce dintr-odată se vede ca fiind lipsit de importanţă. Printr-o schimbare totală a viziunii, ideea de pocăinţă nu mai are cum să pară apăsătoare, ci chiar aducătoare de lumină.
