de pr. Ioan Balan
Este toamnă târzie şi deja cocheta doamnă şi-a intrat în drepturi, iar brumarul îşi lansează vânturile tăioase măturând totul în calea sa.
Noiembrie este cu prisosinţă luna în care ne amintim de cei plecaţi din această lume şi care ne veghează de sus; este timp de aducere aminte, timp de scrijelire pentru veşnicie în propria fiinţă a celor care ne-au însoţit solemn pe covorul vieţii. Locul celor adormiţi rămâne fără îndoială cimitirul, este spaţiul lor: limită a cuvântului, lacăt al vorbăriei, mutism al neputinţei, flacără de speranţă, buchet de recunoştinţă şi clopot de neuitare.
Un bunic a ieşit cu nepotul său la plimbare în parcul din centrul oraşului. Călcând pe aşternutul ruginiu al toamnei, micuţul l-a întrebat pe partenerul de drum: ,,Bunicule, de ce cad frunzele?". Bătrânul cu înţelepciunea sa răspunse: ,,Dragă, pentru că le-a venit timpul!". Atâtor oameni le-a venit timpul, moment de despărţire şi de rămas-bun până în veşnicie. Da, vine timpul şi el nu iartă niciodată şi nu omite pe nimeni. Ajungem cu toţii, mai devreme sau mai târziu, în cătarea sa; fuge mereu fără să-i înţelegi trecerea... şi vine vremea când trebuie să te desparţi de tot şi de toate. Dar cel mai greu este să-ţi iei rămas bun de la oamenii dragi inimii tale: părinţi, copii, soţ şi soţie, prieteni...; ei sunt lumânările care au intrat tăcut în viaţa noastră şi ne-au luminat cu razele lor fără să ne afume, fără să ne ardă, ci doar umplându-ne de frumos!
Noiembrie este timp de aducere aminte a celor cărora le-a venit timpul să trăiască veşnic viaţa fără de moarte; noiembrie este moment de trezire a memoriei pentru a reitera chipuri sclipitoare în scrierea istoriei inimii proprii; noiembrie înseamnă aprindere de lumânări şi clinchet de ,,Nu mă uita!". Câtor oameni nu le suntem datori cu o rugăciune de implorare a iertării divine! Pe cine trebuie să încredinţez milostivirii cereşti? Sunt oameni care aşteaptă să nu fie uitaţi din pomelnicul tău udat de recunoştinţă pentru binele sculptat în taină şi încredinţat îndurării Vieţuitorului fără de timp. Să-i vizităm în cimitir pe cei cărora le-a venit timpul şi, cu pietatea unor bieţi muritori şi bogaţi în veşnicie, să-i vorbim lui Dumnezeu cu şoapte şi mireasmă de rugăciune despre înaintaşii, eroii, părinţii, copiii, bunicii, colegii, prietenii, profesorii şi nemuritorii noştri.
Odihna cea veşnică dă-le-o lor, Doamne, şi lumina fără de sfârşit să le strălucească celor cărora le-a venit timpul!
