Prelucrare de pr. Felician Tiba
Cel mai frumos moment din vremea când eram ministrant era binecuvântarea mormintelor! Nu că eram expert în arta rugăciunii pentru răposaţi, dar îmi plăcea "pomana" pe care o primeam pentru sufletele lor. Şi trebuie să recunosc, nu mergeam atât pentru rugăciune, cât mai ales pentru dulciurile pe care ni le oferea unul, altul. Ştiu că într-o zi am suferit mult văzând o cutie cu napolitane, dar din care doamna care o avea nu ne-a dat nici măcar o bucată. Atunci m-am gândit să renunţ la misiunea de ministrant. O săptămână nu am mai mers să ajut la altar. După ce am avut o discuţie cu părintele vicar, m-a ajutat să înţeleg că a fi ministrant nu stă într-o napolitană. Eu, care văzusem aceasta ca pe o oportunitate de a mă căpăta cu nişte dulciuri şi chiar cu faimă, acum eram cel mai zelos în a sluji cu sinceritate. M-a pus chiar "şeful" ministranţilor, misiune pe care am îndeplinit-o cu sârguinţă până la sfârşitul mandatului. Am fost ministrant cu "normă" întreagă! Eu pregăteam altarul, îi organizam pe ceilalţi ministranţi şi mă îngrijeam ca hainele să fie aranjate şi curate.
Astăzi, când sunt deja adult şi se organizează rugăciunile pentru cei răposaţi la cimitir, ştiu deja ce am de făcut. Ştiu motivaţia pentru care ne rugăm pentru cei răposaţi, ştiu de ce trebuie să oferim şi câte ceva de pomană. Şi mai ştiu că e important şi răspunsul pe care ministranţii îl dau la rugăciunea preotului. (Teofil)
