Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Cât de bine este la tinereţe! Sănătatea trupului, entuziasmul vieţii, multele proiecte care fac parte dintre priorităţile soţilor îi fac pe aceştia să nu ia în calcul că într-o zi vor veni şi anii "grei" ai bătrâneţii.

A vorbi tinerilor despre bătrâneţe sau despre neputinţă în general pare astăzi mai degrabă o alegere nepotrivită şi de multe ori lipsită de respect. "Bătrâneţea este pentru bătrâni, nu pentru noi!", spun tinerii. "Nu mai ajungem noi până acolo!", afirmă alţii. "Noi trăim clipa!", dau de înţeles cei mai mulţi.

Şi noi am fost plini de entuziasmul tinereţii, şi noi ne-am făcut proiecte pline de sacrificii: am construit o casă, am cumpărat-o şi pe a doua, am făcut o afacere, am schimbat nici nu mai ştiu câte maşini, am avut angajaţi, am făcut bani, am vizitat întreaga lume, am fost de două ori în croazieră, am vizitat Polul Nord, am fost la Ecuator, în fiecare an am fost la mare pentru aerosoli şi la munte pentru aerul curat. Recunosc, ne-am permis!

Cu un an în urmă, mergând pur şi simplu pe stradă, soţul a căzut şi şi-a rupt piciorul. "Hm, neatent!, am zis. Cine ştie unde se gândea sau unde se uita!? Trebuia să fie atent!"

În urma spitalizării, i s-a spus că era vorba de ceva mult mai grav decât simpla fractură a piciorului. Era vorba de o boală de oase care pur şi simplu îl făcea vulnerabil la orice efort mai mare.

Se deschidea astfel un nou episod în viaţa noastră, unul pe care nu l-am luat niciodată în calcul: "suferinţa", suferinţa vârstei adulte, a bătrâneţii, cu tot ceea ce presupune ea.

După revenirea soţului de la spital, având piciorul în ghips şi trebuind să stea cu el întins, deci la pat, a trebuit să fac ucenicia slujirii. Pentru mine era o noutate!

I-am crescut pe copii şi ştiam cam ce presupune, dar erau copii! Acum era soţul meu, o persoană adultă, iar eu nu mai aveam anii tinereţii ca atunci când erau copiii mici.

Pentru că era o fire vioaie, acum, neputincios fiind, a devenit nervos. Neputinţa de a se ridica, de a ieşi afară şi de a respira aerul proaspăt, prietenii care îl compătimeau adesea, toate acestea l-au făcut să fie atât de irascibil, încât nici eu nu mai suportam să-l văd astfel. În consecinţă, cu fiecare zi care trecea, fără să-mi dau seama, şi eu am devenit irascibilă, până acolo încât am fost o candidată sigură la depresie.

Ne-a dărâmat şi mai mult când am auzit de la un prieten ce-a spus unul dintre copiii noştri: "Ce-au fost părinţii noştri şi ce-au ajuns!". Ce ajunsesem?

Am tot sperat că va fi bine, că soţul se va vindeca şi că ne vom relua viaţa de dinainte, dar treptat am fost nevoiţi să renunţăm la afacere şi la angajaţi şi nu am mai ieşit aşa cum eram obişnuiţi s-o facem. Pentru a "nu ne deranja", treptat ne-au abandonat şi prietenii.

Acum ne-am rămas doar noi doi şi uneori copiii care ne mai vizitează. Nimic din vigurozitatea de altădată, nimic din entuziasm! Mă şi întreb, cum să înţelegem această perioadă? Cred că trebuia să ţinem cont că va veni.

Spunea cineva că bătrâneţea trebuie pregătită din tinereţe. Dar cine o face? Astăzi mai mult ca oricând sunt convinsă de această necesitate. Chiar trebuie să vorbim despre ea, despre neputinţa care ar putea interveni la un moment dat în viaţa noastră ca soţi.

Cât de mult ne foloseşte practica "spălării picioarelor" din Joia Mare! Grija pe care soţii trebuie să o aibă unul faţă de celălalt trebuie să meargă până acolo încât să se ia în calcul că într-o zi se poate ajunge să fie neputincioşi. Ca atare, câtă nevoie e de celălalt în viaţa proprie! (Clementina)