"Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!"
de pr. Petru-Sebastian Tamaş
Stimate domnule poet,
Poeziile tale abundă de parfumul credinţei în înviere. Să se datoreze doar educaţiei pe care ai primit-o în familie, mai ales de la tatăl tău, care era preot greco-catolic? Dacă credinţa în înviere ar fi fost o simplă moştenire de familie sau un obicei frumos, ai fi pierdut-o odată cu trecerea anilor, când ai intrat în cercurile intelectualilor. Dar nu a fost aşa, ci ai cântat-o magnific în poeziile tale, arătând că ea nu este apanajul oamenilor bătrâni sau al celor fără carte. În "Moartea lui Fulger" ai pus pe buzele unui personaj cuvintele: "El nu e mort! Trăieşte-n veci. / E numai dus. Dar ştiu un lucru mai presus / De toate câte ţi le-am spus: / Credinţa-n zilele de-apoi / E singura tărie-n noi". Când, în anul 1916, ai fost primit ca membru activ în Academia Română, discursul tău a fost ca o rugăciune. Îi spuneai preşedintelui, care te-a apreciat: "Aceste cuvinte sunt pentru mine ca o punere de mână pe capul meu, ca să coboare asupra mea harul acelui spirit care luminează şi conduce opera Academiei".
M-am tot întrebat: pe tine ce te-a convins că Isus a înviat cu adevărat? Ce argumente raţionale te-au făcut să înţelegi că sărbătoarea Paştelui nu e o simplă tradiţie? A celebra Paştele, a trăi credinţa doar pentru că aşa simţi este ceva subiectiv, iar aceasta nu convinge pe nimeni, pentru că ar putea fi o simplă amăgire. E nevoie de dovezi obiective, independente de experienţele personale şi sentimentele cuiva.
Primele mărturii scrise despre învierea lui Isus ar fi din anii 40-50, la câţiva ani după eveniment, nu după zeci sau sute de ani. Dacă ar fi fost un mit sau o legendă, era imposibil ca anunţul învierii să se răspândească aşa repede, din moment ce martorii erau încă în viaţă. Dacă Isus ar fi putrezit pur şi simplu în mormânt, o mulţime de oameni ar fi corectat legendele populare despre această faptă miraculoasă. Dar nu avem nicio dovadă în acest sens.
Nu este de neglijat faptul că mai multe persoane cu statut diferit, inclusiv prieteni şi duşmani ai lui Isus, au afirmat că l-au văzut şi au interacţionat cu el după moartea sa.
Unde mai punem că, după învierea lui Isus, ucenicii au experimentat dintr-odată o transformare remarcabilă, au trecut de la starea de frică la proclamarea curajoasă a lui Isus cel viu. Dacă nu s-ar fi întâmplat nimic, orice om sănătos s-ar fi întors la vechile obiceiuri şi ar fi evitat să se expună suferinţei şi morţii. Cine îşi dă viaţa pentru o minciună? Cum altfel poţi explica deplina coerenţă a predicii apostolilor, răspândiţi în toate colţurile pământului, fără a avea la dispoziţie mijloacele moderne de comunicare?
Să fi fost oare un eveniment inventat de apostolii şi prietenii lui Isus? Un asemenea scenariu nu ar explica însă mormântul gol, întâlnirile de după moartea sa şi nici transformarea ucenicilor. Să fi avut ucenicii halucinaţii, că doar au crezut că l-au văzut pe Isus viu după moartea sa? E foarte puţin probabil. Acest scenariu nu ar reuşi să explice toate faptele de după înviere şi nici nu avem însemnări despre oameni care să fi avut vreodată halucinaţii în masă, la o asemenea scară.
Dacă Isus a înviat cu adevărat din morţi, atunci creştinismul e adevărat, iar ceea ce tu ai învăţat de la părinţi şi ai mărturisit prin poezie nu e o simplă legendă, ci o realitate care schimbă pentru totdeauna percepţia despre lume şi viaţă. Dacă este adevărat că Isus a înviat din morţi, atunci mesajul poeziilor tale este şi el adevărat: "La zâmbet cerul azi ne cheamă / Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!".