de Vlad Ropotică
Perioada Crăciunului este în general pictată în cele mai calde culori. E plină de lumină şi strălucire, de muzică veselă şi clişee despre a fi mai buni. Ne îndopăm cu dulce, nu doar din multele feluri de prăjituri, ci şi din toată atmosfera încărcată de roşu şi auriu, de colinde siropoase şi urări desprinse parcă de lumea reală. Dar oare, pentru toţi oamenii, Crăciunul e la fel?
Există o categorie de oameni pentru care perioada lunii decembrie, cu sărbătorile ei colorate, cu toată goana după cadouri, cu banii şi energia cheltuite parcă fără oprire, este una dintre cele mai negre perioade ale anului. Cum se poate aşa ceva? Psihologii, terapeuţii, medicii psihiatri spun că deja este o afecţiune des întâlnită: depresia de sărbători. Cauzele? Multiple. Dar câteva parcă sunt comune tuturor cazurilor.
În primul rând, singurătatea. Aceia care se trezesc că, în perioada Crăciunului, colegii, prietenii, mass-media vorbesc despre familie, despre întâlniri şi reuniri. Filmele "de Crăciun" sunt mereu despre familii care se reunesc şi se bucură împreună de "magia sărbătorilor". Dar pentru cei singuri avalanşa acestor mesaje este adesea copleşitoare. Şi asemenea morocănosului Scrooge din capodopera lui Dickens, se închid în ei înşişi, se izolează de lume şi se aruncă, în final, în braţele reci ale depresiei.
O altă cauză este senzaţia că nu eşti suficient de pregătit, de bun, de avut pentru a face faţă perioadei. Trebuie să dai tuturor cadouri, să fie cele mai frumoase, să nu dezamăgeşti. Simţi că în jur există o presiune socială de a face, de a avea, de a marca sărbătoarea prin multe lucruri. Fie că vorbim de masa supraîncărcată cu "ceea ce se cuvine" sau despre bradul care stă el acum sub cadouri şi nu invers, mesajul supracomercializat al Crăciunului i-a împins pe cei sărmani în aceleaşi zone reci şi întunecate ale depresiei.
În cele din urmă, aş privi şi spre tânăra generaţie. Ultimii ani au adus în faţa noastră un fenomen destul de surprinzător şi neaşteptat: o incidenţă crescută a afecţiunilor psihologice şi psihiatrice în rândul tinerei generaţii. Pandemia de coronavirus, cu toată suita ei de restricţii şi de super-tehnologizare, a adâncit şi mai mult fenomenul. A-l trata superficial, ca pe o modă excentrică, care astăzi este şi mâine pleacă, poate fi greşeala fatală a unei generaţii întregi.
Anxietate, deficit de atenţie, dificultăţi de comunicare, angoasă profundă, fobii, depresie: iată o serie de cuvinte care par construite dintr-un prea mare confort al unei generaţii. "Tinerii au prea mult bine şi o viaţă prea uşoară şi îşi caută scuze" este doar unul dintre refrenele care nu sunt altceva decât o negare a realităţii pe care şi un copil mai atent o poate vedea. În jurul nostru, în familia noastră, între prieteni şi cunoscuţi apar tot mai des oameni care suferă, al căror echilibru psihic este tot mai precar.
Cum ne poziţionăm noi, creştinii, în faţa acestor provocări ale întunericului? Unul dintre psalmii cei mai cunoscuţi, Ps 130 (129), priveşte această stare a omului, în care totul este rece şi întunecat ca pe o prăbuşire în adâncurile pământului. De acolo, de profundis, omul poate fi recuperat. Rugăciunea celui prăbuşit, strigătul lui trebuie auzite. Uşor ne-ar fi să spunem: "Îl aude Dumnezeu", şi nu am greşi cu nimic. Dar să nu uităm că, de multe ori, chiar şi de Crăciun, Dumnezeu vede, aude şi, mai ales, lucrează prin noi, oamenii.
Chemarea acestui Crăciun este de a ne "coborî", de a privi spre adâncuri, spre oameni, tineri şi bătrâni, singuri şi copleşiţi, confuzi sau depresivi, care nu mai văd ieşirea şi al căror strigăt ne provoacă să trăim altfel marea sărbătoare, dar şi de a aduce spre lumina ei pe cei căzuţi în întunericul propriei minţi, al propriului suflet prea încercat.
