de sr. Monica Bogdănel, Surorile Providenţei
Prin decretul emis la 23 februarie, Papa Francisc a recunoscut virtuţile eroice ale slujitoarei lui Dumnezeu Albertina Violi Zirondoli, credincioasă laică şi mamă de familie.
Venerabila slujitoare a lui Dumnezeu Albertina Violi s-a născut la Carpi (Modena, Italia), pe 1 iulie 1901, într-o familie profund creştină. La terminarea cursurilor Şcolii Normale din Modena, s-a reîntors la Carpi şi s-a dedicat predării de lecţii private.
Pe 31 mai 1924, s-a căsătorit cu Livio Zirondoli, care provenea dintr-o familie socialistă şi materialistă. Albertina s-a angajat, cu multă caritate şi răbdare, să-l conducă spre o viaţă creştină autentică. Din căsătoria lor s-a născut un fiu, Alfredo, pe care Albertina l-a educat la credinţă şi care a devenit preot.
În 1931, a luat examenul de titularizare în învăţământ. Şi-a desfăşurat misiunea de învăţătoare cu multă dăruire, încercând să le transmită elevilor valorile creştine, într-un ambient caracterizat de ostilitate deschisă faţă de credinţă. Cu acordul soţului, a deschis casa familiei pentru primirea celor săraci şi a participat activ la activităţile terţiarilor franciscani şi ale Conferinţei Sfântului Vincenţiu de Paul. A colaborat la multe iniţiative caritabile diecezane şi, în 1945, a fost aleasă preşedinte al Centrului Italian Feminin al Diecezei de Carpi.
În 1951, prin intermediul fiului Alfredo care studiase medicina la Milano, a cunoscut Mişcarea Focolarelor (Opera Mariei), pe care a început să o frecventeze. Pe 22 noiembrie 1964, fiul Alfredo a fost sfinţit preot. Din cauza opoziţiei soţului faţă de alegerea vocaţională a fiului, a acceptat sacrificiul de a nu participa la hirotonirea sacerdotală a acestuia, asigurându-i totuşi sprijinul şi apropierea spirituală. Mai târziu, după multe eforturi personale, a reuşit să-l apropie pe tată de fiu şi să-l facă să accepte alegerea sa vocaţională.
Şi-a desfăşurat slujirea de caritate la Carpi şi Lopiano, acţionând fără ezitare contra autorităţilor politice atunci când trebuia să apere cauza celor nedreptăţiţi de justiţie, devenind un punct de referinţă pentru cei săraci, pentru elevi, pentru surorile de clauzură din oraşul său, pentru tinerii aparţinând Mişcării Focolarelor, care mergeau la Lopiano pentru formare.
A murit la 18 iulie 1972, la Policlinica Gemelli din Roma, după luni de suferinţe fizice şi morale.
Albertina s-a dedicat cu bucurie şi simţ de responsabilitate angajamentelor familiale şi de muncă, reuşind să se menţină în comuniune cu Dumnezeu.
Şi-a desfăşurat activitatea de învăţătoare în zone periferice, păstrându-şi zelul şi pasiunea. Elevilor, pe care îi iubea cu iubire maternă, încerca să le transmită valorile creştine. Copiilor problematici le oferea lecţii gratuite în privat, adesea implicându-i şi pe părinţi. Pentru mulţi era un punct de referinţă uman, social şi spiritual. Mulţi o numeau "Doamna învăţătoare".
A trăit eroic virtutea tăriei, mai ales în viaţa de familie, din cauza punctelor de vedere divergente dintre ea şi soţ, precum şi a amestecului socrului. Cu tact şi abilitate, a reuşit să evite tensiunile. Sensibilitatea sa, inteligenţa şi abandonul total voinţei lui Dumnezeu i-au permis să gestioneze timp de aproape cincizeci de ani situaţii complicate, încercând să refacă armonia familială.
A rămas fidelă sacramentului Căsătoriei, dovedind respect şi tandreţe faţă de soţ, care de asemenea o respecta în aspiraţiile sale, lăsând-o liberă să se implice în voluntariat. După ieşirea la pensie, Albertina s-a dedicat total activităţilor caritabile. Faima sfinţeniei sale s-a manifestat mai ales după moartea sa, graţie Mişcării Focolarelor.
Instrument al lui Dumnezeu, a învăţat prin viaţa ei cum se transformă durerea în iubire: "Este nevoie de o iubire mai mare decât cea a unei mame, care să meargă dincolo de natură, deşi îşi păstrează toate nuanţele acesteia, o iubire care, după modelul Mariei, participă într-un oarecare fel la maternitatea ei".
