• D.S. (e-mail). "Vă rog să-mi spuneţi dacă părinţii au numai drepturi, iar de responsabilităţi nu-i interesează. De ce copiii au doar obligaţii, şi drepturi nu? Nu avem dreptul la iubire părintească, nu avem voie să ne spunem părerea, nu avem voie nimic. De ce? Unde este iubirea lui Dumnezeu, dacă nu avem iubire părintească? De ce noi, copiii, suntem vinovaţi de problemele părinţilor, de necazurile şi eşecurile lor? Eu nu am văzut niciun copil să roage un părinte să îl aducă pe lume. Pe părinţi cine-i pedepseşte, cine le arată legea pe care au încălcat-o? Nu am văzut nicio lege care să oblige un părinte să dea iubire necondiţionată copilului. De ce? Oare Dumnezeu este numai pentru noi, copiii, iar pentru părinţi nu? De ce? Cine stabileşte asta? Cât este de păcat pentru mine (copil) să întrerup orice legătură cu mama? M-am săturat să aud în fiecare zi ce viaţă grea a avut ea, ce greu i-a fost ei. Eu cum să-mi şterg din memorie bătăile crunte pe care le-am primit de la tata, ameninţările cu bătaia dacă nu eram cuminte? Credeţi că acestea nu duc la depresie, la sinucidere sau la o adicţie, sau mai multe? Vă rog frumos să faceţi ceva în privinţa aceasta."
Rândurile pe care le-aţi scris sunt revoltătoare şi pline de furie. Pentru că nu ştim exact cum stau lucrurile, dacă aveţi sau nu dreptate în ceea ce ne-aţi scris, venim cu propunerea să luaţi legătura cu părintele paroh din comunitatea dv. şi să-i expuneţi trăirile şi nemulţumirea, cu siguranţă vă va ajuta. Dacă am putea lua legătura cu părinţii dv., ei, în mod cert, ne-ar prezenta o altă variantă a lucrurilor, care e posibil să fie mult diferită de cea pe care o expuneţi. În orice caz, se observă clar în cele scrise că v-aţi revărsat toată supărarea în aceste rânduri şi, în mică parte, vă dăm dreptate. Însă nu suntem sub nicio formă de acord cu dv. când întrebaţi: "Pe părinţi cine-i pedepseşte?...". Uneori, suferinţele puternice îl maturizează pe om sau, în cel mai rău caz, îl împietresc. În cazul dv., sigur a fost o scăpare. Sufletul pur al unui copil încrezător în iubirea lui Dumnezeu nu gândeşte aşa, nu vrea să vadă pe nimeni suferind, cu atât mai puţin părinţii. Iubirea pe care Dumnezeu a sădit-o în fiecare om are menirea să dea roade. Rodul cel mai preţios al părinţilor sunt copiii, iar dv. sunteţi unul dintre roade. În Cartea lui Ben Sirah găsim scris: "Fiilor, ascultaţi mustrarea tatălui [vostru] şi aşa să faceţi ca să fiţi mântuiţi! Domnul l-a preamărit pe tatăl în copii şi a întărit judecata mamei în fii. Cel care-l cinsteşte pe tatăl ispăşeşte păcate şi ca unul care strânge comori este cel care o onorează pe mama sa. Cel care-l cinsteşte pe tatăl va fi bucurat de către fii şi, în ziua rugăciunii sale, va fi ascultat. Cel care-l onorează pe tatăl îşi va lungi zilele şi cel care-l ascultă pe Domnul o va linişti pe mama sa. Cel care se teme de Domnul îl cinsteşte pe tatăl şi ca pe nişte stăpâni îi slujeşte pe cei care i-au dat naştere. În faptă şi cuvânt, cinsteşte-l pe tatăl tău, ca să vină asupra ta binecuvântarea de la el! Căci binecuvântarea tatălui întăreşte casele fiilor, iar blestemul mamei [le] dezrădăcinează din temelii. Nu te preamări în necinstirea tatălui tău, căci necinstirea tatălui nu este glorie pentru tine. Căci gloria omului [vine] din cinstirea tatălui său şi ruşine pentru copii este mama în dezonoare. Fiule, ajută-l pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l întrista în viaţa lui! Chiar dacă-şi pierde înţelegerea, fii indulgent şi nu-l necinsti când eşti în toată puterea ta! Căci fapta bună faţă de tatăl nu va fi neglijată şi, în schimbul păcatelor, va fi clădită o casă nouă pentru tine. În ziua strâmtorării tale, [Domnul] îşi va aduce aminte de tine; precum este căldura pentru brumă, tot aşa vor pieri păcatele tale. Cel care-l părăseşte pe tatăl este ca unul care [spune] blasfemie şi cel care o mânie pe mama este blestemat de Domnul" (Sir 3,1-16). V-am oferit aceste rânduri din Sfânta Scriptură, însă, aşa cum spuneam mai sus, este bine să căutaţi să împărtăşiţi toate aceste frământări unui preot.
