de pr. Florin-Petru Sescu
Când se vorbeşte despre cooperarea misionară dintre două dieceze, ca de exemplu Dieceza de Iaşi (România) şi Dieceza de Marsabit (Kenya), marea majoritate a credincioşilor sunt tentaţi să se gândească doar la ajutorul pe care îl pot oferi în bani. Este un gând nobil, dar restrictiv. De fapt, ar fi o greşeală ca legătura dintre două dieceze să se oprească doar la ajutorul financiar.
Primul gând care îmi vine în minte este imaginea unui copil care trebuie să crească şi care are nevoie, pe lângă susţinerea financiară a părinţilor, de atenţia lor, de cuvintele lor, de încurajarea lor, de apropierea lor şi, cel mai mult, de rugăciunea lor. Părinţii care nu se roagă pentru copiii lor nu sunt părinţi cu adevărat, pentru că ar însemna să uite că în viaţă sunt lucruri care nu depind de ei, ci de Altcineva.
Acest lucru l-am înţeles în călătoria pe care am făcut-o în luna martie în Kenya, mai exact la misiunea din Maikona a Diecezei de Iaşi. Aici am avut posibilitatea de a vedea multe dintre proiectele pe care Dieceza de Iaşi le-a susţinut şi continuă să le susţină acolo, atât în ceea ce priveşte educaţia - susţinerea grădiniţelor şi a şcolilor, cât şi în ceea ce priveşte viaţa, cele necesare pentru viaţă - hrană şi apă. Am văzut şcoli şi grădiniţe construite şi pline de prezenţa copiilor; am văzut cantina având magazia plină şi locurile la mese ocupate; am văzut fântâna săpată şi cisternele pline cu apă. Am văzut toate şi m-am bucurat. M-am bucurat însă doar pe jumătate. Bucuria nu era deplină, pentru că în călătoria noastră am văzut pământul uscat şi arid, fără niciun fir de iarbă sau buruiană uscată pe care animalele să o poată mânca. Am văzut animalele căzute pe marginea drumului chiar lângă o fântână, răpuse nu de sete, ci de foame. Mi-am dat seama că noi nu putem face totul, că lucrurile mari depind doar de Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre oamenii pe care i-am întâlnit erau recunoscători pentru tot ceea ce am făcut, dar ne mai cereau un lucru: să ne rugăm pentru ei, să ne rugăm ca bunul Dumnezeu să le dea ploaie bună şi curată, atât de necesară pentru viaţa animalelor, dar şi pentru viaţa lor. Chiar directorul liceului de băieţi din Maikona ne-a cerut să ne rugăm pentru ca tinerii de acolo să reuşească în viaţă, pentru că învăţătura este doar o parte din drum, cealaltă parte a drumului este ajutorul pe care orice tânăr îl primeşte de la Dumnezeu.
În această lună, în care celebrăm Învierea, biruinţa lui Isus Cristos asupra răului şi a morţii, să retrezim în noi şi în oamenii din misiuni sentimentul de speranţă. Colaborarea misionară înseamnă generozitate, dar nu se opreşte aici, ci trece dincolo. Noi ne gândim şi suntem aproape de misionarii şi oamenii din misiuni: ne rugăm pentru misionari - mâna care mângâie chipul celor sărmani în locul nostru; ne rugăm pentru oamenii din Kenya, Coasta de Fildeş şi Panama ca, pe lângă ajutorul nostru, să fie însoţiţi mereu de binecuvântarea lui Dumnezeu.
Oamenii din misiuni au nevoie de însoţirea şi rugăciunea noastră aşa cum noi avem nevoie de însoţirea şi rugăciunea lor. Orice rugăciune pe care o rostim pentru cineva este o rugăciune care ne uneşte şi care aduce mult har înapoi. Este imposibil ca o rugăciune rostită să nu se întoarcă spre noi, să nu aibă un ecou, o reverberaţie în viaţa noastră. În rugăciune, speranţa noastră învie.
Cristos a înviat! Cristos este viu, Aleluia!
