de pr. Cristian Chinez
"Isus cel înviat nu etalează incandescenţa gloriei sale. Cum ar fi putut să o facă, dacă punctul cel mai incandescent al incandescenţei divine este puterea iubirii, care, departe de a se etala, se ascunde?" (François Varillon). De altfel, la Emaus, într-un fel, se ascunde în pâine. După ce se alăturase celor doi sub chip umil de pelerin. Iar la mormânt fusese confundat de Maria Magdalena cu un grădinar care are faţa arsă de soare. Nimic din strălucirea transfigurării de pe Tabor.
Şi totuşi, învierea lui Isus comportă inevitabile reflexe escatologice, el fiind primiţia sau "începutul învierii celor adormiţi" (1Cor 15,20); s-a calificat ca "Domn", "numele care este mai presus de orice nume" (Fil 2,9), "pentru ca în numele lui să se plece tot genunchiul" (Fil 2,10), totul pornind de la moartea pe cruce. S-ar părea că linia kenotică a "despuierii" (cf. Fil 2,6-8) continuă. Dar, de fapt, a început urcarea "la Tatăl meu şi Tatăl vostru" (In 20,17b) şi atragerea la sine. Nu impunere cu forţa, nu revanşă, nu umilirea duşmanilor. Nimic din toate acestea. Isus înviat "le apare alor săi după legile condiţiei umane, în realitatea unei glorii în care esenţialul are pentru ei formă de umbră" (François Varillon). Altfel spus, condescendenţă urcătoare.
