de Vlad Ropotică
În faţa unui grup de tineri care privesc cu admiraţie spre el, un om vorbeşte despre dezvoltare, despre schimbare şi atingerea succesului. Tinerii îi sorb cuvintele şi chiar intervin cu propriile idei şi experienţe pentru a întări cele spuse de maestrul de ceremonii.
La un moment dat, o tânără deschide un subiect sensibil - rolul spiritualităţii în împlinirea umană. E convinsă că succesul vine dacă ştii să faci proiecţii corecte în mintea ta şi să te cureţi de energiile negative. Vorbitorul e încântat. A intrat cumva pe terenul său. Şi începe o argumentaţie interesantă.
"Ştiţi, am citit Biblia de două ori. O dată religios, a doua oară căutând lecţii de dezvoltare personală. Şi pot spune că într-adevăr Biblia este cel mai bun manual de dezvoltare personală." O afirmaţie greu de contrazis. Biblia conţine într-adevăr numeroase lecţii valoroase despre viaţă şi modul în care oamenii pot să găsească împlinirea. Dar unde voia, de fapt, să ajungă mentorul acestor tineri? Acolo unde mulţi formatori de opinie se îndreaptă: spre patria sincretismului fără gust.
În discursul său, omul nostru a făcut apel la minunile lui Isus. Nu le-a negat, aşa cum ar face poate un raţionalist feroce, ci le-a arătat tinerilor că la finalul fiecărei vindecări Isus le spunea oamenilor: "Credinţa ta te-a vindecat". Apoi, plin de convingere, explica: "Isus nu spunea că el a vindecat sau Dumnezeu, ci credinţa fiecăruia. Şi nu credinţa în cineva anume. Putea fi credinţa în orice - Buddha, Mahomed sau Universul. Dar mai ales credinţa în tine". Fericiţi, ascultătorii dădeau aprobativ din cap, vrăjiţi de un susur dulce.
Avem de-a face cu o înşelătorie cu puternic parfum New Age. Dacă ne-am apleca atent spre textul evanghelic, am vedea că Isus defineşte credinţa, iar oamenii vindecaţi o înţeleg. De pildă, în cazul vindecării unui orb din naştere, Isus i se adresează direct: "Crezi în Fiul Omului?" Sfântul evanghelist Ioan ne spune că omul şi-a mărturisit credinţa şi l-a adorat pe Cristos. Pe alţi orbi, Isus îi întreabă dacă ei cred că el îi poate vindeca. Credinţa nu e o chestiune interioară, ci are un obiect - Cristos însuşi. În acelaşi fel, credinţa ofiţerului roman, o recunoaştere a puterii şi a autorităţii universale ale lui Isus, este redată printr-o frază celebră: "Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt..." Nicăieri nu apare ideea unei credinţe interioare sau în alte personaje! Cei vindecaţi credeau în Isus şi asta îi făcea sănătoşi, nu vreo formă de self belief ("credinţă în sine") modern.
Se spune că una dintre metodele de anchetă ale poliţiştilor americani ar fi metoda good cop, bad cop ("poliţist bun, poliţist rău"). Într-o anchetă, cel interogat este bătut, umilit, torturat de un poliţist rău, pentru a spune tot. Şi nu spune. Apoi, torţionarul iese şi vine un poliţist uman care vorbeşte frumos, care pare empatic şi de treabă. Or, tocmai acesta e cel periculos. Lui îi va spune anchetatul orice vrea poliţistul să ştie.
Mulţi creştini cad astăzi în asemenea capcane. Clişee ce sună plăcut în urechi, împănate cu idei culese din evanghelii sunt apoi livrate ca adevăr inovator. Promotorii acestor idei vorbesc despre Isus ca fiind "cel mai mare gânditor" sau un "mare învăţat". Creştinul de facebook, sătul de ironiile seculariste, se aruncă în braţele spiritualităţii de tip nou. Până la urmă, se spune de bine de Isus, nu? Nu chiar. Aşa cum arăta C.S. Lewis, Isus nu poate fi bun decât cu o singură condiţie, dacă este cu adevărat cine spune că este: Fiul lui Dumnezeu. Altfel, ori e un nebun, ori un mare mincinos.
